ETERNA ÎNTOARCERE LA MAIORESCU
nov. 17th, 2009 | By Marius Idita | Publicat in categoria Editorial, Nr. 1 Septembrie 2009
I. Biografie
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, Maria Popazu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte şi, se pare, de origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de ţăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formaţie (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuţi, Craiova, Iaşi, Bucureşti, el rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învăţământului românesc modern. Ioan Maiorescu a fost inspector al şcolilor din Oltenia, profesor la Şcoala Centrală din Craiova. În timpul revoluţiei de la 1848 a stabilit legătura dintre revoluţionarii munteni şi ardeleni şi a activat ca agent al Guvernului provizoriu lângă Dieta germană din Frankfurt. În acest timp, familia lui, soţia Maria, născută Popasu, şi cei doi copii, Emilia şi Titu, a călătorit la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi Blaj, rămânând mai mult timp la Braşov, unde viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu scrie în ziarele austriece articole despre români şi redactează memorii în legătură cu problema românească. Revenit în ţară după Unire, a îndeplinit funcţiile de preşedinte al Obşteştii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la „Sfântul Sava“, director al Eforiei Instrucţiunii Publice şi profesor la Şcoala Superioară de Litere din Bucureşti.
1. Copilăria
Între 1846 şi 1848 Titu Maiorescu este elev al şcolii primare din Craiova. În zilele revoluţiei, Ioan Maiorescu, plecând în misiune la Frankfurt am Main, Maria Maiorescu împreună cu copiii pribegeşte la Bucureşti, Braşov, Sibiu. Prin decembrie 1848, sub conducerea lui Avram Iancu, familia lui Ioan Maiorescu ajunge la Blaj. Din nou la Braşov. Titu Maiorescu continuă cursul primar (1848/1849 şi 1849/1950) la şcoala protodiaconului Iosif Barac, unde urmează primele două clase elementare.
Între 1850 – 1851, absolvind şcoala primară, Titu Maiorescu este înscris la Gimnaziul românesc din Schei-Braşov, gimnaziu înfiinţat în 1850 prin strădania unchiului său, Ioan Popazu, pe atunci paroh al bisericii Sf. Nicolae din Schei, apoi protopop al oraşului. Urmează clasa întâi a gimnaziului românesc din Braşov. În casa protopopului Popazu îl vede pe Anton Pann, care îi va lăsa o impresie de neşters.
2. La Academia Theresianum
În septembrie 1851, familia Maiorescu se stabileşte la Viena, unde tatăl era salariat al Ministerului de Justiţie. În octombrie, Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul academic, anexă pentru externi a Academiei Theresiane. Peste o lună i se echivalează anul de gimnaziu de la Braşov şi este trecut în clasa a II-a.
În timpul şederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ţinut până în iulie 1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române şi la Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti), pe care le va continua până la sfârşitul vieţii şi care constituie o preţioasă sursă de cunoaştere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă încă din adolescenţă ca pe un caracter puternic, ambiţios şi iubitor de ordine, pasionat de cultură şi dornic să se afirme prin capacităţile sale intelectuale în faţa colegilor austrieci, care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obţine în 1858, absolvind ca şef de promoţie Academia Tereziană, reprezintă o încununare a eforturilor sale şi a voinţei de care dăduse dovadă.
3. Studiile universitare
Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin, obţine la Giessen doctoratul “magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Graba pe care o manifestă în obţinerea diplomelor universitare (după numai un an de studii la Berlin, obţine la Giessen doctoratul “magna cum laude“, după încă un an, licenţa în litere şi filosofie la Sorbona şi, după încă un an de studii universitare la Paris, licenţa în drept) nu afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui Maiorescu se instaurează acum.
Trimite la 3 ianuarie 1857 o lucrare, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania, cu intenţia de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul. În numărul următor este publicată traducerea unei povestiri de Jean Paul, intitulată “Noapte de Anul Nou”. Deşi traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea editată de Aurel A. Mureşianu în Gazeta cărţilor, nr. 1, 1934, este considerată totuşi „cea dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a şi fost retipărită. În 1858, pe lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare şi franceza în casa Kremnitz.
Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecţii celor patru copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soţie), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soţul lui Mite Kremnitz, n. Bardeleben) şi Hermann. Titu Maiorescu îşi trece doctoratul în filozofie la Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în ţară, publică articolul „Măsura înălţimii prin barometru” în revista Isis sau natura.
4. Doctoratul
În decembrie 1860 îşi ia Licenţa în litere şi filosofie la Sorbona, prin echivalarea doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form („Consideraţii filozofice pe înţelesul tuturor”), vădit sub influenţa ideilor lui Herbart şi Feuerbach.
La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophische in gemeinfasslicher Form (Ceva filosofie pe înţelesul tuturor), şi după „o apărare verbală făcută înaintea facultăţii în mod brillant a opiniunilor originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare, Titu Maiorescu îşi va pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”, până la sfârşitul lui 1861, când va părăsi Franţa.
5. Cariera universitară
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătoreşte cu pupila sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/ decembrie devine profesor la Universitatea din Iaşi şi director al Gimnaziului central din acelaşi oraş. În 1863 i se încredinţează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar cu privire special la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Iaşi. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al Universităţii din Iaşi pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Şcolii Normale „Vasile Lupu“ din Iaşi. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. Iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă. În 1863, Titu Maiorescu publică la Iaşi „Anuariul Gimnasiului şi Internatului din Iaşi pe anul şcolar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertaţia lui: „Pentru ce limba latină este chiar în privinţa educaţiei morale studiul fundamental în gimnaziu ?”. La 28 martie se naşte fiica lui Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie, Titu Maiorescu este numit la direcţia Institutului Vasilian din Iaşi, care se cerea „fundamental reorganizat“. În vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucţiunii publice de atunci, Alexandru Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iaşi pe 4 ianuarie 1864. Între 1863—1864, Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iaşi.
6. Implicarea în viaţa socială
În ziua de 10 martie 1861, Titu Maiorescu ţine la Berlin o conferinţă (Die alte französische Tragödie und die Wagnersche Musik — „Vechea tragedie franceză şi muzica lui Wagner”) în folosul monumentului lui Lessing la Kamenz, repetată la 12 aprilie la Paris, la „Cercle des sociétés savantes“ şi reluată sub formă de comunicare, la 27 aprilie, din nou la Berlin, la Societatea de filozofie. La 28 noiembrie obţine la Paris diploma de licenţă în drept, cu teza “Du régime dotal”. În ziua de 10 decembrie el începe ciclul de conferinţe despre „Educaţiunea în familie”. Tot în decembrie obţine Licenţa în drept la Paris şi se stabileşte în Bucureşti.
Întors în ţară la sfârşitul lui 1861, Titu Maiorescu este dornic să contribuie din toate puterile la înscrierea statului recent format în urma Unirii din 1859 pe făgaşul unei vieţi culturale şi politice de nivel european. În acel moment în care totul era de făcut şi în care era nevoie de energii proaspete şi de oameni de cultură formaţi în şcolile înalte ale apusului, Titu Maiorescu va cunoaşte la vârsta tinereţii o ascensiune vertiginoasă, greu sau aproape imposibil de conceput mai târziu: profesor universitar (la Iaşi) la 22 de ani, decan la 23 şi rector la aceeaşi vârstă, academician (membru al Societăţii Academice Române) la 27 de ani, deputat la 30, ministru la 34 de ani. Dar această ascensiune n-a fost mereu lină şi nici scutită de grele încercări, precum procesul care i-a fost intentat în urma calomniilor aduse de adversarii săi politici, care atrăseseră şi suspendarea lui din toate funcţiile în 1864, până când verdictul de achitare din anul următor avea să dovedească netemeinicia acuzaţiilor îndreptate împotriva lui.
7. Fondatorul Junimii
Anii 1860 au mai însemnat pentru Maiorescu „prelecţiunile populare“ (conferinţe asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg), întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor şi Th. Rosetti, începerea activităţii de avocat, directoratul la Şcoala Normală „Vasile Lupu“ din Iaşi, înfiinţarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare. Deşi perioada care a urmat Unirii din 1859 a reprezentat o epocă de împlinire a idealurilor paşoptiste, totuşi unele accente se schimbaseră, condiţiile erau altele decât pe vremea tinereţii romantice a lui Heliade Rădulescu, Alecsandri sau Bălcescu. Maiorescu reprezintă noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. Pe planul ideologiei politice, Maiorescu este un conservator, adept al unei evoluţii naturale, organice şi temeinic pregătite, adversar al „formelor fără fond“, al căror rechizitoriu îl face în articolul din 1868, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, în care condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.
8. Titu Maiorescu, critic literar
Începuturile activităţii de critic literar ale lui Maiorescu stau sub semnul aceleiaşi despărţiri de generaţia anterioară. Spre deosebire de anii premergători revoluţiei de la 1848, când o nevoie acută de literatură originală îl făcea pe Heliade Rădulescu să adreseze apeluri entuziaste pentru scrieri româneşti, deceniul al şaptelea al secolului XIX ajunsese să cunoască o relativă afluenţă de poeţi şi prozatori, ale căror mijloace artistice erau adesea mult disproporţionate faţă de idealurile şi de pretenţiile lor. Se punea acum problema unei selectări a adevăratelor valori pe baza unor criterii estetice şi o asemenea sarcină îşi asumase Maiorescu. Adversarii de idei i-au numit depreciativ acţiunea „critică judecătorească“, întrucât studiile şi articolele lui nu analizează detaliat opera literară discutată, ci conţin mai mult sentinţe asupra ei. Acestea se întemeiază pe o vastă cultură, un gust artistic sigur şi pe impresionante intuiţii. Însuşi mentorul Junimii considera acest fel de critică (net afirmativă sau negativă) necesară doar acelei epoci de confuzie a valorilor, urmând ca modalităţile ei de realizare să se nuanţeze mai târziu, într-o viaţă literară în care marii scriitori vor fi ridicat nivelul artistic şi, implicit, vor fi făcut să sporească exigenţa publicului.
Această operă de îndrumător, de luptător pentru impunerea valorilor avea s-o ducă Maiorescu întreaga viaţă, împărţită între activitatea politică (în care avea să ajungă până la funcţia de primministru, dar şi să piardă un prieten din tinereţe, pe P.P. Carp), universitară (ca profesor a avut şi a promovat discipoli de valoarea lui C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, Pompiliu Eliade şi alţii), de avocat şi de critic literar. I s-a reproşat lui Maiorescu faptul că n-a consacrat mai mult timp literaturii, dar, atâta cât este, opera lui de critic marchează profund una dintre cele mai înfloritoare epoci din istoria literaturii române: perioada marilor clasici.
Rolul Junimii, al lui Maiorescu însuşi, este legat de creaţia şi impunerea în conştiinţa publicului a unor scriitori ca Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Duiliu Zamfirescu şi alţii.
În privinţa comportării, a felului de a fi, i s-a reproşat lui Maiorescu răceala, lipsa pasiunii, atitudinea olimpiană, care părea să ascundă un suflet uscat; este celebră în acest sens aprecierea vulcanicului N. Iorga: “Cald şi frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul“. Ajutorul dat de Maiorescu scriitorilor din cercul Junimii şi discipolilor său, chiar adversarului său, Dobrogeanu-Gherea, într-un moment important din viaţa acestuia, ne relevă însă un om de o mare şi, în acelaşi timp, discretă generozitate. Iar rândurile adresate lui Eminescu bolnav, care îşi făcea scrupule în legătură cu provenienţa mijloacelor materiale permiţând întreţinerea sa la sanatoriul de la Ober-Döbling, dovedesc la Maiorescu o admirabilă de-licateţe sufletească:
“Vrei să ştii cu ce mijloace eşti susţinut deocamdată? Bine, domnule Eminescu, suntem noi aşa străini unii de alţii? Nu ştii d-ta iubirea (dacămi dai voie să întrebuinţez cuvântul exact, deşi este mai tare), admiraţia adeseori entuziastă ce o am eu şi tot cercul nostru literar pentru d-ta, pentru poeziile d-tale, pentru toată lucrarea d-tale literară şi politică? Dar a fost o adevărată exploziune de iubire, cu care noi toţi prietenii d-tale (şi numai aceştia) am contribuit pentru puţinele trebuinţi materiale ce le reclama situaţia. Şi n-ai fi făcut şi d-ta tot aşa din multul-puţinul ce l-ai fi avut când ar fi fost vorba de orice amic, necum de un amic de valoarea d-tale“.
II. Opera literară
1. O cercetare critică asupra poeziei române (1867)
O cercetare critică asupra poeziei române este un studiu al lui Titu Maiorescu ce are un puternic caracter didactic. Este urmărită aici o iniţiere în problemele generale ale artei, încercând-se explicarea elementară a fenomenului literar. Studiul se împarte în două capitole: I. Condiţiunea materială a poeziei şi II . Condiţiunea ideală a poeziei.
I. Condiţiunea materială a poeziei (forma) În acest prim capitol, Maiorescu porneşte de la disocierea, în spiritul filosofiei lui Hegel, dintre adevăr şi frumos. Adevărul, spune autorul, cuprinde numai idei, pe când frumosul, exprimat prin arte, cuprinde idei, manifestate în materie sensibilă. În interiorul artelor, literatura are un statut singular pentru că, spre deosebire de artele care se fac cu ajutorul unui material concret (marmura, piatra – în sculptură, sunetele în muzică, culorile în pictură), literatura beneficiază de o dimensiune materială incertă – imaginile sugerate de cuvinte: “Prima condiţiune, dar o condiţiune materială sau mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie ea epică, fie lirică, fie dramatică, este ca să deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”. Dacă discursul ştiinţific (denumit de Maiorescu proză) abstractizează, poezia, pentru a sensibiliza conştiinţa cititorului, trebuie să facă apel la imagini concrete prin intermendiul cuvintelor capabile să nască aceste tipuri de imagini. Poetul trebuie, aşadar, să aleagă cuvântul cel mai puţin abstract. Acest lucru se va putea face cu ajutorul figurilor de stil care vor avea tocmai această menire de a sensibiliza conştiinţa cititorului: epitete ornante, personificări, comparaţii. Din acest punct de vedere, Maiorescu va defini şi condiţia unei poezii reuşite: originalitatea imaginilor sensibile şi modul de realizare. Va conta deci noutatea “veşmântului sensibil” (imaginile folosite), dar şi modul de realizare (“justeţea comparărilor”).
Al doilea capitol, Condiţiunea ideală a poeziei, se va ocupa de “fondul” literaturii (poeziei). Maiorescu spune că “ideea sau obiectul exprimat prin poezie este întotdeauna un simţământ sau o pasiune, şi ţine de tărâmul ştiinţific…” Dacă ştiinţa se ocupă de morală, politică, filosofie, poezia va trebui să se ocupe de sentimente general umane ca iubirea, ura, mânia etc: “Poezia cere, ca o condiţiune materială a existenţei ei, imagini sensibile, iar ca condiţie ideală, simţămine şi pasiuni”. Întregul studiu este elaborat în spirit critic, întrucât aceste idei estetice sunt ilustrate de Maiorescu prin aprecieri şi exemple din literatura română şi universală. Astfel, Maiorescu dă exemple concrete de ceea ce reprezintă, în viziunea sa, inadecavare la spiritul poeziei: ritmul lent, excesul de diminutive etc., dar dă şi exemple de bună poezie românească (Mureşanu, Alecsandri, Bolintineanu, Alexandrescu).
2. În contra direcţiei de astăzi în cultura română (1868)
În contra direcţiei de astăzi în cultura română este un studiu al lui Titu Maiorescu, scris din perspectiva îndrumătorului cultural, expresie directă a conştientizării unei crize a culturii române. Maiorescu face şi un istoric al crizei respective descriind progresul şovăitor al culturii române care, până la începutul secolului al XX-lea, înseamnă “barbarie orientală”, după care vine “trezirea” din epoca paşoptistă (după 1820 spune Maiorescu), epocă în care tinerii întorşi de la studii din Franţa şi Germania, aduc idei noi, dar şi forme culturale noi care înseamnă, pentru Maiorescu, numai un “lustru cultural”: “În aparenţă, după statistica formelor din afară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc”. Maiorescu observă de fapt acea abundenţă de forme culturale străine, care nu se potriveşte deloc fondului naţional. Modernizarea i se pare lui Maiorescu forţată, el fiind de părere că numai fondul esenţial românesc ar putea să nască formele viitoare ale culturii române.
Bibliografie
1. Simion Mehedinţi, Titu Maiorescu, București, 1925
2. Eugen Lovinescu, Titu Maiorescu, studiu monografic, (I-II, 1940)
3. Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi contemporanii lui (I-II, 1943-1944)
4. Eugen Lovinescu, T. Maiorescu şi posteritatea lui critică, (1943)
5. Nicolae Manolescu, Contradicţia lui Maiorescu, Bucureşti, 1970
