În raport cu celelalte subiecte de drept internaţional, statele sunt subiecte principale/ universale, având capacitate deplină de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional, originare, având ca temei politic şi juridic suveranitatea. Ele sunt subiecte tipice determinate de trăsăturile ce le definesc şi locul preponderent ce îl ocupă în ordinea internaţională[1]. Apariţia unor state noi este un proces actual. Aceasta poate fi rezultatul unor împrejurări cum ar fi: dizolvarea sau dezmembrarea unui stat, separarea unor părţi dintr-un stat prin secesiune[2] sau fuziunea unor state existente anterior într-o nouă entitate statală[3].

În literatura de specialitate s-a stabilit că recunoaşterea unui stat la nivel internaţional  constă în exprimarea unilaterală a voinţei unui stat de a constata că valabile şi opozabile, în ceea ce îl priveşte, fapte, acte sau situaţii juridice date ce pot avea, astfel, consecinţe asupra drepturilor, obligaţiilor şi intereselor sale[4]. Deşi sunt subiecte de drept internaţional, organizaţiile internaţionale nu sunt susceptibile de a fi recunoscute fiind subiecte de drept derivat[5].

În dreptul internaţional nu există o obligaţie a statelor de a recunoaşte statele noi care apar , ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului, a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa. Astfel, recunoaşterea unui stat este un act unilateral şi generator de consecinţe juridice[6]. În condiţii normale se consideră că practica de nerecunoaştere a unor state este un fapt neamical, având ca principal efect deterioarea relaţiilor dintre state. Statului nou recunoscut nu are personalitate juridică internaţională în baza recunoaşterii sale, însă aceasta ajută la dezvoltarea şi promovarea unor relaţii normale de drept internaţional de către noul stat. Odată cu apariţia  noului stat, acesta devine  beneficiar al unor drepturi şi obligaţii de drept internaţional, independent de actul recunoaşterii. Trebuie menţionat faptul că – în cazul unor state cum a fost situaţia statelor din Europa de Est şi fosta U.R.S.S.- recunoaşterea a presupuns întrunirea mai multor condiţii, cum ar fi respectarea dispoziţiilor Cartei O.N.U., a Actului de la Helsinki, garantarea drepturilor grupurilor etnice şi naţionale, precum şi cele ale minorităţilor, respectarea inviolabilităţii frontierelor, preluarea angajamentelor cu privire la dezarmare şi neproliferarea nucleară etc. Conform dispoziţiilor Cartei O.N.U., achiziţia teritorială obţinută prin ameninţare sau folosirea forţei nu va fi recunoscută ca legală.

Recunoaşterea nu priveşte statele existente, ci doar apariţia unui nou stat în legatură cu care se pune problema acceptării lui ca subiect de drept internaţional de către celelalte state. Prin recunoaştere celelalte state admit că ele consideră noua entitate drept stat, recunoscând personalitatea juridică internaţională, deci capacitatea de a dobândi drepturi şi de a contracta obligaţii internaţionale. Deşi nu reprezintă o obligaţie din punct de vedere al dreptului internaţional, recunoaşterea, odată intervenită, nu este lipsită de efecte juridice[7].

Actul de recunoaştere cuprinde mai multe caracteristici, care trebuie analizate distinct. Astfel, recunoaşterea este un act politic, care produce efecte juridice, actul de recunoaştere constituind expresia atitudinii politice a celorlalte state faţă de noul stat, din care decurg consecinţe juridice. Recunoaşterea este un act unilateral. Aceasta constituie o expresie a suveranităţii, un stat având dreptul de a recunoaşte un alt stat, nu şi obligaţia de a o face. Însă, prin natura sa, recunoaşterea este un act declarativ, respectiv aceasta nu conferă statului recunoscut personalitate juridică, cel mult crează premisele exercitării de drepturi şi obligaţii la nivel internaţional.

Recunoaşterea statelor nou apărute este un drept sau o obligaţie pentru ceilalţi actori statali la nivel internaţional? Statele au obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de obligaţiile internaţionale asumate[8] . Dacă ar fi să considerăm recunoaşterea unui stat nou apărut ca fiind o obligaţie pentru un alt stat, s-ar pune întrebarea ce sancţiune s-ar aplica în cazul încălcării unei asemenea obligaţii. În legatură cu regimul sancţionator privind actele de recunoaştere trebuie subliniat că nu există nici o sancţiune în acest sens decât atunci când noul stat format a fost rezultatul unor încălcări ale normelor de jus cogens. Nu trebuie să omitem faptul că fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state, dar nu este obligat să îşi manifeste voinţa privind personalitatea altui stat. Prin natura sa, recunoaşterea unui stat fiind o manifestare de voinţă a unui stat întemeiată pe un act unilateral cu scopul de a produce efecte juridice poate fi asimilată în dreptul intern cu exprimarea consimţământului unei părţi cu privire la o situaţie juridică. Manifestarea de voinţă a statului este o condiţie de fond, esenţială, fără de care recunoaşterea noului stat nu este posibilă, prin aceasta înţelegandu-se manifestarea hotărârii de a avea relaţii internaţionale cu respectivul stat. În cazul în care statele ar avea această obligaţie, s-ar pune întrebarea care este sediul materiei pentru această îndatorire. Existenţa unei asemenea obligaţii ar putea duce la încălcarea anumitor principii de drept internaţional cum ar fi cel de neamestec în treburile interne ale statului, uneori o astfel de recunoaşte implică suveranitatea unui stat, cât şi aspecte economice, sociale şi culturale. Dacă un stat s-ar putea obliga printr-un tratat să recunoască alte state fără a cunoaşte regimul juridic al apariţiei acestora, s-ar permite formarea de noi state prin forţa tratatului. Mai mult, un stat nou apărut ar putea să apeleze la orice mijloc de formare a sa, având garantat dreptul de recunoaştere de către restul statelor, ceea ce ar fi contrar întregului sistem de drept internaţional. Astfel, recunoaşterea statelor rămâne un drept al statului deja existent, având posibilitatea să îl exercite sau nu în cadrul comunităţii internaţionale. Scopul comunităţii internaţionale este de a menţine pacea şi securitatea în relaţiile dintre subiectele de drept internaţional.

Deşi dreptul de a recunoaşte un stat este discreţionar, refuzul recunoaşterii nu se poate face decât pe baza unor principii şi norme general acceptate de comunitatea internaţională[9]. În trecut, au existat perioade în care această instituţie a fost folosită în mod abuziv, având un caracter exclusiv politic. Urmare a acestui fapt, statele mai puternice din punct de vedere economic puneau condiţii la recunoaştere şi exercitau presiuni asupra noilor state. În practică, nerecunoaşterea unui stat nou apărut a avut o motivaţie de natură ideologică[10]. În realitate, recunoaşterea este un act cu dublă semnificaţie: declarativ, în ceea ce priveşte existenţa noului stat şi constitutiv în ceea ce priveşte opozabilitatea acestei existenţe statului care a făcut recunoaşterea[11]. Dacă un stat îşi poate face cunoscută poziţia asupra unei stări de fapt prin participarea în cadrul conferinţelor internaţionale, reuniunilor diplomatice, în ceea ce priveşte statul nou apărut, recunoaşterea sa nu depinde de astfel de acţiuni. Astfel, participarea unui stat la o conferinţă internaţională, deşi nu a fost recunoscut la nivel internaţional  nu implică recunoasterea sa de către statele participante la acest eveniment. Totuşi, s-a ridicat problema dacă recunoaşterea unui stat poate fi facută în orice condiţii. În unanimitate, s-a constatat că statele nu pot recunoaşte o situaţie care are loc cu încălcarea normelor imperative de drept internaţional, respectiv formarea noului stat să fie rezultatul unui act ilicit[12]. Recunoaşterea unui stat nou apărut poate avea loc prin mijloace directe, respectiv note diplomatice sau declaraţii oficiale ale unui stat, cât şi în mod tacit, prin stabilirea de relaţii diplomatice.

În ceea ce priveşte consecinţele pe care le produce recunoaşterea unui stat trebuie să distingem între cele două feluri de recunoaltere: de jure, care este o recunoaştere definitivă, întinderea efectelor produse fiind totală şi de facto, care reflectă doar o recunoaştere parţială, producând efecte în mod restrâns şi numai cu privire la domeniile special menţionate. Cea din urmă modalitate de recunoaştere are drept caracteristică faptul că poate fi revocată. În ceea ce priveşte recunoaşterea de jure, aceasta este irevocabilă şi produce efecte juridice în permanenţă, încetarea lor având loc numai în cazul  încetării calităţii de subiect de drept internaţional a statului recunoscut.

Unul din principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi anume dreptul popoarelor la autodeterminare a avut un rol determinant în procesul de formare al noilor state, consacrându-se în procesul de cucerire a independenţei popoarelor coloniale. Acest principiu a fost consacrat în Carta O.N.U., art.1, pct.2, în cadrul căruia a fost subliniat faptul că relaţiile dintre naţiuni au la bază principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele. În doctrina neoccidentală, s-a subliniat că niciodată, după interzicerea forţei  sau a ameninţării cu forţa după al doilea război mondial, dreptul internaţional contemporan nu a permis să fie legitimat dreptul la ingerinţă[13] şi, nu există un drept la intervenţie umanitară unilaterală şi nici o obligaţie de ingerinţă. Trebuie subliniat că acest lucru este contrar dispoziţiilor Cartei O.N.U. Astfel, CIJ s-a pronunţat pentru interzicerea intervenţiei care implică folosirea forţei sau a altor mijloace de constrângere[14]. Conform dreptului internaţional, utilizarea forţei este legitimă şi justificată numai în ceea ce priveşte autoapărarea individuală şi colectivă, împotriva unui atac armat, în caz de agresiune, de încălcare a păcii sau de ameninţare a păcii şi securităţii internaţionale, pe baza unei decizii a Consiliului de Securitate sau în exercitarea dreptului unui popor la autodeterminare. Nu este legitimă folosirea forţei de către minorităţi sub pretextul dreptului la autodeterminare şi nici sprijinirea din exterior a luptei armate[15]. În practica CIJ, s-a aratat că principiul autoderminării este aplicabil teritoriilor neautonome având în vedere evoluţia dreptului internaţional[16].

În doctrină[17], s-a pus în discuţie cine este titularul dreptului la autodeterminare, respectiv acesta poate fi doar poporul sau minorităţiile. Un răspuns în acest sens a constat în faptul că trebuie facută o distincţie între un popor şi o minoritate naţională, căci poprul are un drept exclusiv pe teritoriul locuit, pe când minorităţilor le sunt aplicabile drepturile omului, fără a putea să se folosească de principiul autodetrminării.

Unul din evenimentele cele mai importante din punctul de vedere al dreptului internaţional public şi al relaţiilor internaţionale, caracteristic sfârsitului de secol a fost determinat de transformările teritoriale fundamentale ale unor state, finalizate cu apariţia unor noi state. Destrămarea fostei U.R.S.S. şi a Federaţiei Iugoslave au avut ca efect apariţia de noi state suverane şi independente. Deşi formal, prin constitutie erau considerate state suverane, având dreptul să părăsească federaţia conform dispoziţiilor constituţionale, în realitate acestea erau în imposibilitate de a avea drepturi şi obligaţii la nivel internaţional. Dacă pentru republicile desprinse din Iugoslavia s-a creat o Comisie de arbitraj, care avea ca scop transmiterea organelor competente la nivel comunitar a unor avize de specialitate privind întrunirea condiţiilor de recunoaştere, în ceea ce a privit U.R.S.S. nu a fost creată nici o comisie cu asemenea atribuţii.

Având în vedere aceasta situaţie conflictuală, pe plan internaţional au apărut probleme, inclusiv pe fondul conflictelor separatiste, interetnice şi minoritare cum a fost  Kosovo în Serbia prin proclamarea unilaterală a independenţei, Transnistria în Republica Moldova, Abhazia şi Osetia în Georgia, Crimeea în Ucraina. În acest sens, nu poate fi neglijată existenţa unor tentative separatiste în Spania, Italia, Cipru, Belgia, Marea Britanie ori în Canada Quebec, acestea având ca obiectiv formarea unor state suverane şi independente pe criterii minoritare şi etnice, fie şi autoproclamate. Rezistând presiunilor SUA şi încercărilor de persuasiune ale Bruxelles-ului, Serbia pare a-şi propune atât continuarea proiectului de aderare la Uniunea Europeană, cât şi fructificarea la maximum a parteneriatului cu Rusia în contextul dosarului Kosovo. Astfel, liderii sârbi au respins hotărât ideea că ar putea fi constrânşi, mai devreme sau mai târziu, să aleagă între integrarea europeană şi Kosovo, caracterizând drept „indecentă” o astfel de situaţie evocată de „unele cercuri europene”[18].  Kosovo şi-a proclamat independenţa în 17 februarie 2008 şi a fost rescunoscut până în prezent de 65 de ţări. Serbia a respins această decizie, considerând teritoriul drept provincia sa în continuare, şi a contestat la Curtea Internaţională de Justiţiei proclamarea unilaterală a independenţei Kosovo. Oficialii de la Belgrad consideră că problema Kosovo poate fi abordată de pe o poziţie de forţă atunci când Serbia va deveni membră a Uniunii Europene. Printre statele care nu au recunoscut noul stat se numără Cipru, Spania, Grecia, Slovacia şi România care refuză, din solidaritate cu Serbia sau pentru că nu vor să creeze un precedent, având în vedere că pe teritoriul lor există riscuri de secesiune. Analiza razboiului, a felului în care a fost dus şi a rezultatelor obţinute constituie un sector important, dar şi evaluarea orizontului regiunii sud-est europene după intervenţia trupelor NATO în Kosovo relevă o experienţă multiaspectuală.  Serbia nu recunoaşte succesiunea Kosovo şi o consideră o entitate condusă de ONU în cadrul suveranităţii statului, ca Provincia Autonomă Kosovo şi Metohi, fiind recreată de Miloşevici, după reformele constituţionale sârbe la sfârşitul anilor 1980.

Încălcarea Cartei O.N.U.  şi a prevederilor Actului Final de la Helsinki prin declaraţia unilaterală a independenţei Kosovo şi stabilirea statutului de independenţă monitorizată la nivel internaţional au dus la încălcarea normelor care prevăd garantarea integrităţii teritoriale a statelor şi inviolabilităţii frontierelor. În cazul Kosovo nu se poate vorbi de o recunoaştere legitimă. Dacă recunoaşterea statelor noi apărute ar fi considerate o obligaţie, atunci limitele dreptului internaţional ar fi depăsite. Guvernul sârb a cerut  ca ambasadorii din ţările UE care au recunoscut Kosovo să se întoarcă la posturi. Belgradul a invocat atunci necesitatea menţinerii apropierii sale de Bruxelles. Economia acestei entităţi este una dintre cele mai precare din Europa. În ciuda progreselor obţinute în Kosovo, autorităţile sârbe au rămas pe poziţie şi nu au recunoscut încă independenţa acestei ţări, cu atât mai mult cu cât Serbia îşi pune multe speranţe în opinia CIJ unde a contestat legalitatea proclamării independenţei de către Pristina. Trebuie menţionat că noul stat Kosovo şi-a proclamat independenţa în 17 februarie, fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU.

Statele sunt entităţile care sunt suverane complet sau parţial asupra teritoriilor sale revendicate, având ca scop obţinerea independenţei totale, dar există şi entităţile ce nu au control asupra teritoriului revendicat în ciuda faptului că au fost recunoscute ca având drept de jure asupra teritoriului respectiv de cel puţin o altă naţiune general recunoscută. Unele ţări din această listă, precum Cipru şi Republica Cehă, sunt recunoscute de marea majoritate a naţiunilor şi sunt membre a Naţiunilor Unite. De exemplu, în 1991 s-a avut în vedere recunoaşterea  provinciei Nagorno-Karabah ca fiind de jure independentă de Azerbaijan, însă nici un stat nu a considerat acest lucru necesar. Aceeaşi situaţie se are în vedere şi în ceea ce priveşte  Somaliland ca fiind de jure independentă de Somalia. În legatură cu independenţa Transnistriei aceasta este recunoscută doar de Abhazia şi Osetia de Sud, însă toate statele membre ONU îi consideră teritoriul în cauză ca fiind o parte de jure a Republicii Moldova. Dacă  Palestina este recunoscută de 96 state membre ONU, de Sfântul Scaun, de Liga Arabă şi de Organizaţia Conferinţei Islamice, după Declaraţia de Independenţă a Palestinei din 1988, însă Israel nu recunoaşte Statul Palestina, iar ONU recunoaşte Palestina ca o entitate ce nu îi este membră, cu statut de observator. În ceea ce priveşte Republica Populară Democratică a Coreei nu este recunoscută de Estonia, Franţa, Japonia şi Republica Coreeană de Sud.

Statul Liechtenstein este discutat încă din 1993 şi nu este recunoscut nici de Republica Cehă, nici de Slovacia motivat de refuzul acestuia de a le recunoaşte, la rândul său, pe acestea.

Apariţia unui nou stat este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a mai multor condiţii cum ar fi populaţia, teritoriul şi guvern, ceea ce implică recunoaşterea calităţii de subiect al dreptului internaţional pentru noul stat. În doctrină, se menţionează că teritoriul de stat se află în raport direct cu suveranitatea de stat, acesta fiind şi o condiţie prealabilă pentru existenţa populaţiei şi a autorităţii statale. Conform principiului nerecurgerii la forţă, în dreptul internaţional nu este recunoscută apariţia statelor  care şi-au dobândit teritoriul prin utilizarea forţei, aceasta reprezentând încălcarea unei norme de jus cogens.

Componentele statalităţii au fost menţionate în Convenţia de la Montevideo privind drepturile şi îndatoririle statelor, respectiv un stat trebuie să aibă o populaţie permanentă, un teritoriu determinat, un guvern, cât şi capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. În practica internaţională s-a subliniat că existenţa unui stat este ţinută de condiţia deţinerii unui teritoriu, unei populaţii care locuieşte pe acel teritoriu şi o putere publică[19].

În ceea ce priveşte recunoaşterea la nivel internaţional a României ca stat trebuie menţionat anul 1877, când  România îşi declară independenţa faţă de Imperiul Otoman şi, în urma războiului ruso-turc, independenţa acesteia a fost recunoscută prin Tratatul de la Berlin din 1878, fiind primul stat naţional independent din Europa de est.  Independenţa României, ca şi independenţa Serbiei şi a Muntenegrului, precum şi unirea Dobrogei cu România, au fost recunoscute, în Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano din 3 martie 1878. Prin Congresul de Pace de la Berlin din 1878 s-a recunoscut şi menţinut statutul  proclamat de România anterior. Deşi s-a restabilit suveranitatea României asupra Dobrogei,  Rusia a încălcat Convenţia semnată în  1877 şi a forţat România să retrocedeze judeţele Basarabiei de sud Kahul, Bolgrad şi Ismail. Spre deosebire de România, Bulgaria şi-a declarat independenţa faţă de puterea otomană în 1908, imediat după Revoluţia Turcilor Tineri.

Independenţa Muntenegrului presupune apariţia unei noi ţări pe harta lumii şi sfirşitul Iugoslaviei, celelalte republici – Slovenia, Croaţia, Bosnia, Macedonia – separându-se în urma războaielor ce au avut loc în anii 1990 în Balcani. Independenţa Muntenegrului a fost confirmată oficial, în urma rezultatelor referendumului care a avut loc. Odată cu prăbuşirea Federaţiei Iugoslave, după 1989, Muntenegru s-a aflat într-o poziţie precară. Între 1991 şi 1992, Slovenia, Croaţia, Bosnia, Herţegovina şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei s-au retras din Iugoslavia. La 27 aprilie 1992, Serbia şi Muntenegru au adoptat împreună Constituţia Republicii Federale Iugoslavia, la Belgrad. Deşi Muntenegru şi-a reafirmat ataşamentul politic faţă de Serbia, conştiinţa unei identităţi muntenegrene distincte s-a afirmat din ce în ce mai pregnant. La 4 februarie 2003, a fost adoptată Carta Constituţională a Uniunii Statale Serbia şi Muntenegru. Astfel, a continuat să promoveze bunele relaţii bilaterale cu statele vecine şi statele membre ale UE. Cooperarea cu statele vecine s-a intensificat în special în următoarele domenii: cooperarea transfrontalieră (patru programe de cooperare transfrontalieră cu: Bosnia şi Herţegovina, Albania, Serbia şi Croaţia), ştiinţă şi tehnologie (Albania), protecţia minorităţilor (Croaţia) şi dubla cetăţenie (Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei). Relaţiile cu Serbia sunt în continuare afectate de decizia muntenegreană de a recunoaşte independenţa Kosovo[20].    Muntenegru face progrese constante în ceea ce priveşte poziţia sa pe scena internaţională, devenind membru al Naţiunilor Unite, OSCE, FMI, Consiliul Europei şi al multor altor organizaţii regionale şi internaţionale. Aderarea la UE a fost considerată de guvern ca fiind obiectivul final şi se bucură de un sprijin public excepţional .

Kosovo nu trebuie considerat un precedent pentru a justifica recunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud, regiuni separatiste georgiene, de către Rusia. Aceasta a recunoscut  independenţa regiunilor separatiste georgiene Abhazia şi Osetia de Sud, la mai puţin de 20 de zile după ofensiva ratată a Georgiei de a prelua controlul asupra Osetiei de Sud. Parlamentul din Peninsula Crimeea a cerut Parlamentului naţional să urmeze exemplul Rusiei şi să recunoască regiunile georgiene separatiste. Crimeea, regiune ucraineană cu o oarecare autonomie, este populată mai ales de etnici rusi şi de vorbitori de limbă rusă, iar liderii locali au adoptat poziţii proruse şi chiar au lansat apeluri pentru alipirea la Rusia. Adunarea locală a decis, cu 79 voturi pentru şi doar 8 împotrivă, să ceară Parlamentului naţional recunoaşterea Osetiei de Sud şi Abhaziei. Iniţial, Rusia şi Nicaragura au recunoscut independenţa acestor regiuni separatiste, acţiune denunţată de Occident.  Parlamentul din Crimeea îşi exprimă susţinerea pentru popoarele din Abhazia şi Osetia de Sud, cât şi pentru dreptul lor la autodeterminare susţinând acţiunile Rusiei în asigurarea securităţii acestor republici. Dezmembrarea fostei URSS şi a fostei Iugoslavii a dus la declanşarea unor conflicte interetnice cu incidente asupra dreptului la autodeterminare, însă asemenea conflicte au avut loc  şi în alte state, cum sunt Somalia, Rwanda şi Asia.

În procesul recunoaşterii condiţionarea este mai extinsă, trecând dincolo de capacitatea guvernului noii entităţi de a controla teritoriul şi pune în discuţie legitimitatea acestui guvern, în măsura în care el exprimă voinţa noului stat de a accepta principiile statului de drept, ale democraţiei, cât şi angajamentele asumate prin tratatele internaţionale privind drepturile omului[21]. Statele noi apărute ca fiind suverane şi independente au ca obiectiv principal vocaţia de a fi membre cu drepturi depline si egale ale comunităţii internaţionale[22].

[2] Un exemplu în acest sens este secesiunea Cubei de Spania în 1953.

[3] Republica Arabă Unită în 1958.

[4] A.Năstase, B.Aurescu, C.Jura, Drept internaţional public.Sinteze pentru examen, ediţia 5, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.

[5] R. Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în drept internaţional public, Ediţia a III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p.101.

[6] N.Q.Dinh, P.Daillier, A.Pellet, Droit international public, LGDJ,Paris, 1987,p.495.

[7] R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.103.

[8] D.Popescu, op.cit., p.52.

[9] I. Diaconu, Curs de drept internaţional public, Editura Şansa,Bucureşti ,1993, p. 85.

[10] În acest sens se are în vedere nerecunoaşterea Republicii Populare Chineze şi dezmembrarea U.R.S.S.

[11] R.Miga-Beşteliu, op.cit., p.104.

[12] A se vedea cazul privind crearea statului Manciuko pe teritoriul Chinei.

[13] Mohamed Bedjaoui, Le droit d’ingerence n’existe pas en droit international, interviu in Al Bayane, 19 octombrie 1991, p.4, citat de A.Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1992, p.26.

[14] Afacerea Activităţile militare şi paramilitare în Nicaragua şi contra acesteia, Recueil 1986, p.108.

[15] I.Diaconu, Minorităţile.Statut.Perspective, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucuresti, 1996, p.147.

[16] CIJ, Recueil 1971, Avizul consultativ asupra Namibiei, p.31

[17] I.Diaconu, Minorităţile în mileniul al treilea între globalism şi spirit naţional, Ed. Ared, Bucureşti, 1999, p.300.

[18] Ministrul sârb de externe Vuk Jeremic, citat de V.I.P. Daily News Report nr. 3642, 30 iulie 2006.

[19] Tribunalul arbitral germano-polonez, cauza Deutsche Continental Gas- Gessellschaft, 1929.

[20] Conform UNSCR 1244/1999.

[21] D.Popescu, Destramarea sistemului socialist si aparitia noilor state independente in Europa de Sud- Est, Studii de drept romanesc, nr.1-2, Academia Romana, Institutul de Cercetari Juridice, Bucuresti,2007,p.119.

[22] Idem.