Prin revizuirea Constituţiei, art. 125 – instanţele judecătoreşti – a fost modificat substanţial conţinutul noilor dispoziţii, aducând însă şi unele probleme a căror soluţionare este, credem, extrem de importantă. Astfel, alin. 1 al art. 125, care prevedea că „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” a fost modificat, înlocuindu-se denumirea instanţei supreme, devenită înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Toate bune, fireşte, dar a apărut, în noul art. 126, care preia funcţiile art. 125 anterior, o dispoziţie referitoare la competenţele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (I.C.C.J.) care, în opinia noastră, nu este constituţională. Astfel, art. 126 (3) din Constituţia revizuită prevede: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra constituţionalităţii propunerii legislative de revizuire a Constituţiei printr-o decizie care constată că iniţiativa legislativă a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor art. 146 alin. 1, dar declară neconstituţionale prevederile alin. 71 ce urmau a fi introduse la art. 41 şi prevederile alin. 8 ce ar fi completat art. 132. Totodată, Curtea Constituţională supune atenţiei Parlamentului observaţiile pe care le face, în dispozitivul deciziei, referitoare la propunerea de modificare a şaisprezece articole din Constituţie, la propunerea de introducere a patru articole noi, precum şi la conţinutul dispoziţiilor art. II din Proiect. Printre dispoziţiile supuse atenţiei Parlamentului nu se regăsesc şi cele care fac obiectul art. 126 (3), dispoziţii introduse în Constituţie ca urmare a revizuirii şi care nu aveau corespondent în Constituţia în vigoare la acea dată. Aceasta înseamnă că şi Curtea Constituţională accepta opinia legiuitorului în sensul că aceste prevederi erau făcute cu respectarea literei şi spiritului Constituţiei de la 1991.

În continuare, ne vom referi tocmai la aceste prevederi ale art. 126 (3) din Constituţie care, în opinia noastră, nu erau (la momentul propunerii lor) şi, fireşte, nu sunt nici în prezent, constituţionale.

Aşadar, dispoziţiile art. 126 alin. 3: „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”, contravin dispoziţiilor:

• art. 124 alin. 3: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii” (dispoziţii care reproduc identic prevederile alin. 2 din art. 123 anterior);
• art. 126 alin. 1: „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” (dispoziţii care, în conţinutul lor, reproduc prevederile alin. 1 ale art. 125 anterior) şi
• art. 1 alin. 4: „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale (fără corespondent textual anterior în Constituţie)”.

În normele juridice constituţionale mai sus citate ca venind în contradicţie cu art. 126 (3) se prevede că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii (art. 124 alin. 3), precum şi faptul că justiţia în România se realizează, deopotrivă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (art. 126 alin. 1), fireşte, potrivit competenţelor lor.

Din textul art. 126 (3) se desprinde o realitate juridică opusă acelora care rezultă din art. 124 (3) şi din art. 126 (1). Cauza o constituie verbul tranzitiv asigură, cu complementul său direct: „interpretarea şi aplicarea unitară a, legii de către celelalte instanţe judecătoreşti”. Această prevedere conduce la concluzia nemijlocită că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este transformată în organ legiuitor, deoarece interpretarea ei cazuală este transformată într-o interpretare oficială (sau autentică). Acest lucru este, fireşte, inadmisibil. Sintagma „potrivit competenţei sale” din finalul textului art. 126 (3) nu „salvează” lucrurile, ci este de natură să le adâncească în confuzie.

Întâi de toate, dorim să semnalăm un dezacord gramatical existent în textul art. 126 (3), dincolo chiar de problema de drept care constituie obiectul acestui articol. Este vorba de faptul că termenul „unitară”, care este un atribut al celor două substantive („interpretarea” şi „aplicarea”) care alcătuiesc împreună complementul verbului tranzitiv „asigură”, este folosit incorect. Cuvântul unitară se referă, desigur, la ambele substantive, deoarece asigurarea interpretării fără atributul unitară nu ar avea sens. Aşadar, corect ar fi fost ca adjectivul unitară, cu funcţie de atribut al ambelor substantive, să aibă forma de plural: unitare. Textul corect ar fi: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitare (subl. n., A.F.) a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.

Dar să continuăm analiza contradicţiei juridice de substanţă existentă între art. 126 (3), pe de o parte, şi art. 124 (3) şi art. 126 (1), pe de altă parte.

După cum se ştie, interpretarea legii făcută de instanţele judecătoreşti (deci, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) este una cazuală (de caz), iar interpretarea legiuitorului este denumită în doctrina juridică oficială sau autentică.

Este unanim acceptat faptul că interpretarea Instanţei Supreme exprimată în Decizia cu care finalizează o cauză judiciară, potrivit competenţei sale, este obligatorie, în întreg sistemul judiciar (şi nu numai). Dar, această forţă a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu asigură o interpretare unitară a legii, pentru simplul motiv că o instanţă judecătorească poate da oricând, într-o cauză asemănătoare aceleia soluţionată de I.C.C.J., o interpretare contrară aceleia pe care a dat-o Instanţa Supremă. Acest drept al oricărui judecător de a se abate prin interpretarea sa, de la interpretarea Curţii Supreme rezultă indubitabil din Constituţia noastră care prevede expressis verbis, atât independenţa judecătorului, cât şi faptul că el se supune numai legii. Interpretarea Instanţei Supreme este obligatorie numai în cauza pe care ca o soluţionează potrivit competenţei sale. În acea cauza, şi pentru consecinţele juridice care rezultă din decizia respectivă, interpretarea Instanţei Supreme este obligatorie erga omnes.

Aşadar, nici un fel de competenţă nu dă dreptul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să asigure interpretarea şi aplicarea unitare a legii şi, ca urmare, să-şi impună interpretarea altfel decât prin efectul legal al deciziei sale datǎ într-o anumită cauză.

Am putea spune că singura forţǎ obligatorie, unificatoare pentru o jurisprudenţă, a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este o forţă de natură morală, rezultând din prezumţia, de aceeaşi natură, şi admisă, pe bună dreptate de doctrină şi de practica judiciară, cǎ judecătorii Instanţei Supreme sunt jurişti cu o mare experienţă în domeniul dreptului şi cu ample şi bine documentate cunoştinţe de ordin ştiinţific. Întotdeauna şi în toate sistemele ju-ridice moderne ale statelor democratice, deciziile Instanţei Supreme sunt modele de interpretare pentru toţi judecătorii. Precedentul judiciar nu are însă în dreptul nostru, importanţa pe care o are, din punct de vedere judiciar, în dreptul S.U.A., de exemplu.

Este de notorietate faptul că o hotărâre judecătorească poate fi, în condiţiile legii, infirmată prin intermediul căilor legale de atac, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, potrivit competenţei sale; dar această situaţie nu trebuie interpretată ca fiind un izvor de instabilitate judiciară, fapt ce a constituit unul dintre motivele apariţiei acestei neobişnuite prevederi constituţionale, care este aceea prevăzută în art. 126 alin. 3. În realitate, posibilitatea schimbării soluţiei unei hotărâri judecătoreşti prin intermediul căii legale de atac este tocmai rezultatul unei justiţii libere şi democratice, subordonată principiilor sistemului juridic al Statului de Drept şi nu trebuie privită ca un impediment în calea justiţiei. O interpretare contrară acestui raţionament poate fi lesne suspectată de intenţia asigurării unei căi de ştirbire a independenţei judecătorului. De altfel, nu de puţine ori, chiar Instanţa Supremă şi-a schimbat practica judiciară, lucru care nu trebuie să fie considerat neobişnuit şi, cu atât mai puţin, nelegal.

Textul art. 126 alin. 3 contravine şi dispoziţiilor art. 1 alin. 4 din Constituţie care consacră principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, deoarece el face din Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie un organ cu puteri legiuitoare, din moment ce, prin soluţia pe care o dă într-un anumit caz, ea asigură o interpretare şi aplicare unitară a legii, chiar dacă acest lucru se face potrivit competenţei sale. Expresia „potrivit competenţei sale” nu poate fi interpretată ca fiind de natură să limiteze interpretarea dată de Înalta Curte numai la cazul pe care 1-a rezolvat, deoarece dacă ar fi adevărat acest lucru, întregul text al art. 126 (3) ar fi, pur şi simplu, superfluu. În realitate, o asemenea asigurare o poate realiza numai interpretarea oficială care însă nu este de competenţa unui organ judiciar, fie el şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Până la Revoluţie, Instanţa Supremă (Tribunalul Suprem) avea dreptul de a emite decizii de îndrumare. Aceste decizii, având doar un rol de îndrumare, nu se opuneau independenţei judecătorului; ele fiind relativ bine primite în practica şi doctrina de specialitate, deşi au existat; desigur, opinii care, chiar şi atunci, au reclamat ingerinţa politicului, prin intermediul lor, în justiţie. Nu cred însă cǎ ar trebui să planeze din nou această temere asupra obiectivitătii justiţiei în prezent, cu toate că „asigurarea” pe care ne-o dă textul an. 126 (3) poate fi interpretată şi întrun asemenea mod.

Ar mai fi de adăugat şi faptul că în nici o Constituţie a statelor membre ale Uniunii Europene nu există o dispoziţie în sensul celei prevăzute de art. 126 alin. 3.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate asigura, în afara situaţiilor date explicit în competenţa sa, în care interpretarea sa este obligatorie, doar o interpretare orientativă în problemele de drept rezultate din practica judiciară. Dar, un asemenea drept nu este necesar să fie interpretat sub forma unui principiu constituţional.

** The amendment of the Constitution caused substantial alteration of art. 125- Courts of Law. However, the new provisions are somehow thorny as they raise certain issues, which are, in our opinion, extremely significant. Art. 125, paragraph 1 which stated that “Legal proceedings shall be carried out by the Supreme Court of Justice and by the other Courts of Law appointed by the law” alters in the sense that the Supreme Court becomes the High Court of Cassation and Justice. However, art. 126, which has taken over the functions of the former art. 125, provides for the competence of the High Court of Cassation and Justice, which, in our opinion, is not constitutional. After the amending of the Constitution, art. 126 states that „the High Court of Cassation and Justice ensures consistent interpretation and enforcement of legal provisions by the other courts of law in accordance with the restrictions specific to its scope”.

The Constitutional Court expressed its opinion on the constitutionality of the legislative proposal regarding amending of the Constitution, by a Resolution stating that said proposal observed the provisions under art. 146, paragraph 1, yet the provisions under paragraph 7, which were to be inserted under art. 41 and the provisions under paragraph 8, which were supposed to be inserted under art. 132 were not constitutional. Moreover, the Constitutional Court has submitted to the Parliament certain observations regarding the amendment of 16 Constitution articles, a proposal aiming at the insertion of four new articles, and a few comments on art. II of the Project

*** Suite à la révision effectuée sur la Constitution, art. 125 – instances de jugement – le contenu des nouvelles prévisions a été modifié, ce qui a soulevé néanmoins certains problémes dont la solution est, à notre avis, d’une importance vitale. Ainsi l’al. 1 de l’art. 125 qui prévoit que la «Justice est assurée par la Cour Suprême de Justice et par les autres instances judiciaires légalement prévues» a été modifié, le nom de l’instance suprême devenant la Haute Cour de Cassation et de Justice. Rien à dire, certes, mais le récent art. 126 qui reprend les fonctions de l’ancien art. 125, introduit une disposition relative aux compétences de la Haute Cour de Cassation et de Justice (ICCJ) qui n’est pas constitutionnelle. Ainsi, l’art. 126 (3) de la Constitution révisée prevoit comme suit: «La Haute Cour de Cassation et de Justice assure 1’interprétation et la mise en application unitaire de la loi par les autres instances judiciaires, conformément à sa compétence».

La Cour Constitutionnelle s’est prononcée sur la constitutionnalité de la proposition législative de révision de la Constitution, à travers une décision qui constate que l’initiative législative a eu lieu dans le respect des dispositions de l’art. 146 al. 1, mais déclare comme inconstitutionnelles les prévisions de l’al. 7 qui auraient dû être introduites à l’art. 41, ainsi que les prévisions de l’al. 8 qui auraient dû compléter l’art. 132. En même temps, la Cour Constitutionnelle soumet à l’attention du Parlement les remarques faites dans le cadre de la décision, relatives à la proposition de modification des seize articles renfermés dans la Constitution, à la proposition d’introduction de quatre nouveaux articles, ainsi qu’au contenu des dispositions de l’art. II du Projet.