CUPRINS

I. Introducere

În cadrul Strategiei de la Lisabona, adoptată de Consiliul European în martie 2000,  s-a insistat asupra rolului-cheie al serviciilor în economie şi asupra importanţei acestora în creşterea economică şi a numărului locurilor de muncă. Strategia de la Lisabona vizează transformarea Uniunii Europene în “economia, bazată pe cunoaştere, cea mai competitivă şi cea mai dinamică din lume, capabilă de o creştere economică durabilă, însoţită de o îmbunătăţire din punct de vedere calitativ şi cantitativ a ocupării forţei de muncă, de o mai mare coeziune socială şi de o sporită protecţie a mediului înconjurător”, în perspectiva anului 2010.

Serviciile sunt principalul motor al creşterii economice în spaţiul comunitar, întrucât reprezintă 54% din PIB şi ocupă 67% din locurile de muncă din Uniunea Europeană. În cadrul serviciilor, profesiile liberale sunt chemate să joace un rol important în ameliorarea competitivităţii economiei europene. Aproximativ o treime din activitatea serviciilor se referă la categoria 74 a nomenclaturii NACE, intitulată “servicii furnizate în principal întreprinderilor”, care este atribuită profesiilor liberale, ocupând peste 10 milioane de locuri de muncă, respectiv 6,4% din mâna de lucru utilizată în Europa şi realizând într-un singur an venituri de 980 miliarde de euro, cifră de afaceri cu valoarea adăugată de 500 milioane de euro.[1]

Sectorul profesiilor liberale este unul dinamic, în creştere, fiind înregistrată o creştere de 7%, în anul 2003. De asemenea, profesiile liberale  aduc o contribuţie importantă activităţilor economice, întrucât calitatea şi competitivitatea acestora au repercusiuni asupra ansamblului economiei. În Italia, de exemplu, circa 6% din cheltuielile suportate de întreprinderile exportatoare se referă la servicii oferite de profesiile liberale.

Importanţa profesiilor liberale rezidă şi în impactul lor asupra consumatorilor. Concurenţa în acest sector va avea, în viitorul apropiat, o dimensiune esenţialmente locală.

Tratatul de la Maastricht, Cartea Verde a Comisiei asupra Guvernanţei Europene, Acordul inter-instituţional din 2003, intitulat „Să reglementăm mai bine”, Directiva 2005/36/EC referitoare la recunoaşterea calificărilor profesionale recunosc rolul coreglementării şi autoreglementării socioprofesionale ca un complement al reglementărilor şi directivelor emise.

În documentele europene, coreglementarea este definită ca fiind mecanismul prin care un act legislativ conferă relizarea unor obiective bine definite de către autoritatea legislativă a unei asociaţii, organizaţii neguvernamentale, organism sau a unor parteneri sociali etc. Autoreglementarea este definită ca fiind posibilitatea unei asociaţii, organizaţii neguvernamentale sau a unor parteneri sociali de a adopta între ei şi pentru ei înşişi linii directoare comune.

Iniţiativele de autoreglementare şi coreglementare iau diferite forme: elaborarea de coduri de etică, de standarde profesionale şi norme, convenirea de acorduri, întocmirea declaraţiilor financiare etc.; legăturile cu reglementările naţionale sunt foarte diversificate, pornind de la autonomia stabilită prin lege, la elaborarea de precizări şi norme de aplicare a unor reglementări-cadru (coreglementări) sau la definirea autonomă a unor reguli care devin obligatorii prin act al legislativului.

Succesul autoreglementării şi coreglementării depinde de numeroşi factori, precum: luarea în considerare a interesului general, transparenţa sistemului, capacitatea şi reprezentativitatea actorilor, eficacitatea urmăririi regulilor stabilite, mergând dacă e cazul până la sancţiuni, spiritul mutual de parteneriat al actorilor sistemului cu puterea publică etc. Autoreglementarea şi coreglementarea prezintă numeroase avantaje, dar şi unele limite. Avantaje: suprimarea obstacolelor în piaţa unică, simplificarea regulilor, supleţea şi rapiditatea punerii în lucru, descătuşarea circuitelor legislative, coresponsabilitatea participanţilor etc. Limitele se referă la: eficacitatea modului de urmărire a respectării regulilor şi a sancţiunilor, realizarea unei perfecte compatibilităţi cu ansamblul reglementărilor existente, exigenţele unei încadrări legislative adecvate a unor domenii care privesc sănătatea, securitatea şi serviciile legate de interesul general.

Se preconizează că, în viitor, dezvoltarea libertăţilor de autoreglementare şi coreglementare va fi proporţională cu simţul de responsabilitate al actorilor implicaţi şi cu eficacitatea pentru utilizatori (consumatori) a prevederilor acestora.

Necesitatea reglementării unor profesii liberale are la bază trei argumente esenţiale. Primul se sprijină pe noţiunea de „asimetria informaţiei” între consumatori şi prestatorii de servicii. O caracteristică actuală a profesiilor liberale rezidă în faptul că prestatorii de servicii trebuie să dispună de un nivel ridicat de competenţă, pe care consumatorii nu o au şi  nici nu pot să aprecieze calitatea serviciilor cumpărate; de cele mai multe ori serviciile oferite de profesiile liberale sunt „produse de încredere” a căror calitate nu poate să fie determinată uşor, printr-o observare prealabilă, iar uneori nici prin consum sau utilizare.

Cel de-al doilea argument se sprijină pe „efectele externe”; în cazul anumitor profesii liberale, prestarea serviciilor şi calitatea acestora are o incidenţă mai mare asupra terţilor decât asupra clientului care cumpără serviciul. De exemplu, contabilul sau auditorul deşi prestează servicii pentru un client anume (o întreprindere), cu sau fără consimţământul clienţilor (sau numai al unora dintre ei), pot influenţa deciziile a numeroşi terţi, cum ar fi investitorii, creditorii, furnizorii, acţionarii, autoritatea fiscală, organismul de bursă, precum şi orice alt utilizator al situaţiilor financiare elaborate de contabil şi/sau controlate de un auditor; o clădire proiectată sau construită prost poate pune în pericol securitatea publică etc.

Cel de-al treilea motiv se sprijină pe noţiunea de „bun public”. Anumite servicii oferite prin intermediul profesiilor liberale sunt considerate bunuri publice, întrucât prezintă importanţă pentru ansamblul societăţii şi se poate crede că, în absenţa unor reglementări, prestatorii de servicii nu furnizează corect aceste bunuri publice; este cazul unei bune administrări a justiţiei, dezvoltarea unui mediu urban de calitate etc. În plus, pot apărea distorsiuni pe piaţă, precum o aprovizionare insuficientă sau excesivă, furnizarea de servicii de calitate insuficientă sau îndoielnică etc.

Se impun astfel restricţii care vizează păstrarea unui nivel al calităţii serviciilor profesiilor liberale şi protejarea consumatorilor în faţa relelor practici. De exemplu, restricţiile în acordarea licenţelor pot împiedica prestatorii incompetenţi să-şi ofere serviciile, urmând a fi aplicate proceduri disciplinare pentru sancţionarea prestatorilor a căror calitate nu corespunde unor norme minimale. Tot astfel, restricţiile în ce priveşte publicitatea pot fi utilizate pentru a proteja consumatorii în faţa unei publicităţi înşelătoare.[2]

Deşi profesiile liberale se întâlnesc în numeroase domenii de activitate şi se caracterizează prin forme de exercitare foarte variate, ele au ca numitor comun trei valori: independenţă, responsabilitate şi secret profesional.

Independenţa unei profesiuni liberale garantează libertate de apreciere celui ce o practică şi, prin aceasta, oferirea unor servicii imparţiale şi obiective celui interesat, fără intervenţii externe şi fără conflicte de interese.

Responsabilitate. Persoana ce practică o profesie liberală are, faţă de clientul său, o poziţie autorizată şi specializată. El se angajează cu întreaga sa responsabilitate profesională în îndeplinirea actelor şi faptelor solicitate şi garantează, de asemenea, calitatea serviciilor şi prestaţiilor oferite, ca şi a procedurilor aplicabile în cadrul exercitării profesiei sale. Responsabilitatea celui ce practică o profesie liberală poate fi civilă (în cazul în care acţiunile sale au consecinţe prejudiciabile pentru client/pacient) sau penală (în special în cazul divulgării secretului profesional). În cazul neexecutării obligaţiilor ce-i revin, persoana care exercită o profesie liberală este expusă sancţiunilor disciplinare stabilite fie prin lege, fie prin regulamentele interne ale organismelor profesionale (ordine sau corpuri profesionale).

Secretul profesional este piatra de temelie pentru constituirea încrederii între profesioniştii liberali şi clienţii lor, iar această încredere asigură obţinerea unor servicii personalizate, adaptate nevoilor şi intereselor clientului.  Persoana care practică o profesie liberală este ţinută de secretul profesional, adică nu poate face publice sau divulga acte sau fapte de care ia cunoştinţă în timpul îndeplinirii obligaţiilor sale profesionale (consultaţii, corespondenţă, probe/piese din dosar etc.), în caz contrar aflându-se sub incidenţa sancţiunilor de ordin penal şi/sau disciplinar.

Profesiile liberale presupun, în principal, activităţi intelectuale care se fundamentează pe cunoştinţe ştiinţifice, juridice sau tehnice atestate prin diplome universitare sau prin titluri recunoscute. O asemenea pregătire la cel mai înalt nivel garantează calitatea serviciilor furnizate de cel care practică o profesie liberală. Calitatea acestor servicii este dată, de asemenea, de aplicarea normelor deontologice şi etice care guvernează profesiunile liberale.

Deoarece nu există o definiţie juridică a profesiei liberale, se poate stabili, pe baza principiilor de mai sus, că persoana care exercită o profesie liberală furnizează unei persoane fizice sau juridice, care are libertate de alegere, servicii non-comerciale, de natură juridică, economică, medicală etc., independente politic, garantate printr-o deontologie duală: respectarea secretului profesional şi competenţă recunoscută. Cel ce oferă asemenea servicii poartă o răspundere personală pentru actele sale.[3]

II. Avocaţi

Toate modelele organizaţionale ale profesiilor liberale din  domeniul juridic în Europa au în comun faptul că sunt activităţi profesionale intelectuale, orientate spre apărarea drepturilor, sunt parte a principiului legalităţii ce guvernează orice democraţie şi dau efect valorilor etice şi sociale. Exerciţiul profesiei legale este o relaţie personală şi directă cu clientul, relaţie care presupune acceptarea unui mandat profesional, protecţia intereselor şi pretinderea drepturilor, o relaţie fiduciară, bazată pe încredere, secret profesional, independenţă şi valori etice profesionale.[4] Cele mai importante profesii liberale din  domeniul juridic sunt cea de avocat/jurist şi cea de notar.

În ceea ce priveşte accesul, există foarte multe diferenţieri. În aproape toate ţările, este obligatoriu ca persoana care practică avocatura să fie membru al unei organizaţii profesionale sau organism profesional. Totuşi, în anumite state, apartenenţa la un organism profesional este obligatorie mai mult în ceea ce priveşte protejarea titlului profesional specific (Finlanda, Suedia) .

GERMANIA

În Germania, Consiliul Barourilor este autoritatea de reglementare pentru avocaţi, iar Asociaţia Barourilor (Deutscher Anwaltverein[5]) este organismul de reprezentare a profesiei, care s-a constituit şi funcţionează pe baza principiului liberei asocieri. Asociaţia Barourilor este constituită din 244 de asociaţii locale ale barourilor şi reprezintă mai mult de 50% din numărul avocaţilor germani, fiind, ca toate celelalte asociaţii locale, o organizaţie independentă a avocaţilor. Există 28 de barouri regionale, reunite, obligatoriu, la nivel federal în Baroul Federal German (Bundesrechtsanwaltskammer[6]). Orice avocat este obligat să facă parte dintr-un barou. Barourile, atât cele regionale cât şi cel federal, sunt considerate “corporaţii de drept public”, funcţionând ca “administraţie indirectă de stat”. Barourile regionale sunt supuse autorităţii de supervizare a statului, care monitorizează modul în care acestea îşi îndeplinesc atribuţiile. Baroul federal reglementează activitatea avocaţilor în domenii ce nu ţin exclusiv de competenţa legii.

Avocatura este considerată o profesie liberală. Avocatul (der Rechtsanwalt) este complet independent de influenţa statului şi nu poate exercita activităţi de afaceri (comerţ sau alt tip de afacere).

Accesul în profesie şi admiterea în barou sunt strict reglementate prin statut. Tot prin statut, avocaţii sunt ţinuţi de datoria de independenţă, de datoria de confidenţialitate şi sunt obligaţi să evite conflictele de interese şi să-şi exercite profesia cu diligenţă şi obiectivitate.

Legea germană[7] permite avocatului să-şi promoveze activitatea, cu condiţia ca marketingul respectiv să se rezume la informarea adecvată a publicului cu privire la serviciile prestate. Curtea Supremă a Germaniei a statuat, începând cu 1990, că “marketingul este vital pentru orice profesie”.

În reglementările vechi existau restricţii teritoriale în reprezentarea în faţa instanţei, în materie civilă numai în ce privea prima instanţă (Amtsgericht), în tribunale, speţele penale şi altele. Actualmente, avocatul, odată înregistrat într-un land, are dreptul de a oferi consultanţă juridică şi de a apărea în faţa instanţei oriunde pe teritoriul Germaniei.

Din 2004, sistemul onorariilor minime sau maxime a fost interzis în Germania. Avocatului nu îi este permis să pretindă alte tarife decât cele prevăzute în Ordonanţa Federală a Tarifelor pentru Avocaţi şi trebuie să ţină cont de circumstanţele cazului de rezolvat. De asemenea, nu este permisă remunerarea avocatului în funcţie de câştigul obţinut prin rezolvarea cauzei sau în funcţie de succesul cauzei.

În ceea ce priveşte cooperarea interdisciplinară, pot fi constituite parteneriate doar între avocaţi, consilieri în domeniul proprietăţii industriale, consultanţi fiscali şi auditori. Potrivit legii, numai reprezentanţii acestor profesii pot fi proprietari ai unei firme private, organizată ca societate cu răspundere limitată sau ca societate pe acţiuni.

MAREA BRITANIE

Problema reglementării profesiei de avocat este delicată, întrucât sistemul de common-law are la bază precedentul judiciar. În Marea Britanie nu există, ca în sistemul continental, o lege a profesiei de avocat, ci numai reglementări interne ale profesiei (autoreglementare). Avocatul nu este obligat să facă parte dintr-o anumită organizaţie profesională, el putând adera la o asemenea organizaţie la libera sa opţiune (voluntary membership). Există nu mai puţin de 23 de organizaţii profesionale, organisme sau ordine ale avocaţilor, toate având putere de autoreglementare, cele mai importante fiind Bar Council[8] şi Law Society[9].

Există două categorii: avocaţi pledanţi (barristers) şi jurisconsulţi (solicitors). Calificarea profesională a acestora este diferită şi este autorizată de cele două mari corpuri profesionale distincte: Baroul avocaţilor (Bar Council), pentru avocaţii pledanţi, respectiv Societatea de Drept (Law Society), pentru jurisconsulţi.

Jurisconsultul este primul contactat de o persoană sau de o organizaţie pentru consultanţă juridică, în domenii foarte variate: dreptul transporturilor, dreptul familiei, drept comercial, drept comunitar, drept internaţional etc.

Avocatul pledant oferă consultanţă specializată în materie de litigii şi de procedură în faţa instanţei. De obicei, acesta nu are un contact direct cu clientul, fiind pus în temă de un jurisconsult.

Consiliul Reginei întruneşte 10% din numărul avocaţilor seniori din baroul tradiţional, aceştia fiind numiţi de Regină, la recomandarea Lordului Cancelar.

În ceea ce priveşte pregătirea profesională, este necesară obţinerea licenţei în drept. Avocaţii pledanţi, după absolvirea universităţii, urmează o perioadă de instruire pentru admiterea în barou; după intrarea în barou vor urma 12 luni de formare profesională, la finalul cărora vor susţine un examen (Bar Final Examination); după promovarea acestui examen, vor urma un stagiu de 1 an într-un cabinet de avocatură, după care vor putea practica avocatura în mod independent. În privinţa jurisconsulţilor, aceştia vor practica independent după: obţinerea licenţei în drept (3 ani la Bachelor of Laws şi 1 an la Law College) şi 2 ani de stagiu. În perioada studenţiei, cei care vor să devină jurisconsulţi devin obligatoriu membri ai Law Society, dacă întrunesc toate cerinţele de etică şi disciplină.

Sistemul de onorarii nu este reglementat deplin; potrivit “Solicitors remuneration order 1994”, onorariile acestora trebuie să fie rezonabile şi să ţină cont de complexitatea cazului, de experienţa şi specializarea necesare, de timpul acordat rezolvării cazului etc. Nu există tarife minime ori maxime.

Cooperarea interdisciplinară nu este permisă şi nici parteneriatele între solicitors şi barristers.

FINLANDA

În Finlanda, nu sunt diferenţe între jurişti şi avocaţi în ceea ce priveşte dreptul de a oferi servicii de consultanţă sau dreptul de reprezentare în faţa instanţei. Toţi practicanţii acestei profesii sunt cunoscuţi drept “avocaţi” (Asianajajat) şi se supun regulilor statutare ale Baroului finlandez[10]. Titlul profesional – care este obţinut numai prin înregistrarea în barou – este protejat de “Actul Avocaţilor” din 1958, iar Baroul supraveghează activităţile acestora. Numai membrii Baroului finlandez pot utiliza acest titlu.

Totuşi, în Finlanda nu este obligatorie înscrierea în barou pentru a putea practica meseria. Înscrierea în barou este doar o certificare a înaltelor standarde pe care le întruneşte un avocat. Toţi cei care au o diplomă în drept pot oferi consultanţă juridică. După obţinerea diplomei universitare în drept (după 5-6 ani de studiu), avocatul urmează 4 ani de stagiu, dintre care 2 ani sub supravegherea unei firme de avocatură. La terminarea stagiului, avocatul va fi examinat din domeniul deontologiei profesiei şi al legislaţiei privind profesia de avocat.

Toţi avocaţii profesionişti (asianajajat) practică profesia în mod privat, ei neputând fi salariaţi (contravine teoriei independenţei avocatului). Avocaţii pot lucra în parteneriate sau, începând din aprilie 1992, în companii cu răspundere limitată.

SUEDIA

În Suedia există un singur tip de avocat (Advokat), care obţine titlul profesional prin înregistrarea în Baroul suedez[11]. Avocaţii pot fi apărători publici, cu unele excepţii. Accesul la profesie este asigurat prin obţinerea diplomei universitare, având dreptul de a acorda imediat consultanţă juridică. Juriştii non-advokat lucrează în birourile de avocatură, sub denumirea de juridiska byraer. Este vorba despre cei care urmează cursurile scurte de drept (2,5-3 ani) şi se ocupă cu acte pregătitoare activităţii avocatului.

În materia publicităţii, conform regulilor Codului deontologic al avocaţilor, informaţiile publice trebuie să fie corecte şi conforme cu realitatea. Avocatului nu îi este permis să lase ori să solicite ca altă persoană fizică sau juridică să-i facă publicitate.

FRANŢA

Actele normative care guvernează activitatea avocatului în Franţa sunt Legea nr.1130/1971, Decretul nr.1197 din 1991 privind organizarea profesiei de avocat, precum şi Decizia nr.003 din 2005 privind adoptarea Regulamentului naţional intern al profesiei de avocat.[12]

Avocatul (l’avocat) are drept exclusiv de pledare în faţa tuturor instanţelor, fără restricţii teritoriale. De asemenea, are un drept exclusiv de a reprezenta clientul în stadiul pre-procesual dintr-o cauză penală şi poate îndeplini anumite acte de procedură în interesul său. Din 1992, când s-a făcut distincţia între profesia de avocat şi cea de consilier juridic şi fiscal, avocatul deţine monopolul în oferirea de consultanţă juridică, deşi acest nou monopol legal conţine o serie întreagă de excepţii.

În ceea ce priveşte accesul la profesie, condiţiile prevăzute de art.11 din Legea nr.1130/1971 sunt: naţionalitate franceză, masterat în drept sau diplomă echivalentă, titular al certificatului CAPA, să nu fi suferit condamnări penale, o bună reputaţie, să nu fie insolvent.

După obţinerea licenţei în drept (denumită Maitrise şi acordată după 4 ani de studiu), absolventul trebuie să obţină “certificatul de aptitudine în profesia de avocat” (CAPA). Acest certificat se obţine în urma unui examen susţinut la terminarea unui curs de teorie şi practică, de 1 an. După obţinerea certificatului, absolventul va urma un stagiu de 2 ani, sub îndrumarea unui avocat cu experienţă. În acelaşi timp, stagiarul depune un jurământ solemn pentru a fi admis în barou şi devine avocat stagiar, îndeplind toate obligaţiile unui profesionist cu experienţă, sub supravegherea centrului profesional pentru stagiari al Curţii de Apel regionale. După obţinerea certificatului de stagiu, poate profesa liber.

Potrivit art.97-98 din lege, pot intra în profesie şi persoanele care au dobândit experienţă în domeniul juridic (judecători, profesori, notari etc.) de cel puţin 8 ani (în afară de perioada de practică profesională), care vor urma, ulterior aprobării cererii de către ministrul de justiţie, un stagiu de 2 ani într-un cabinet de avocatură.

Publicitatea unui cabinet de avocatură (art.10 din Decizia nr.003/2005) este permisă dacă aceasta furnizează informaţii asupra naturii serviciilor oferite (vechimea în profesie, membrii cabinetului, domeniile de activitate, limbile străine vorbite, modul de fixare a onorariilor etc.), iar punerea în practică a acestora respectă principiile de bază ale profesiei. Indiferent de forma de publicitate utilizată, sunt interzise orice menţiuni laudative ori comparative, ca şi orice indicii referitoare la identitatea clienţilor. Se consideră forme de publicitate non-prohibite organizarea, de către un avocat, de colocvii, seminarii ori cercuri de formare profesională, ca şi participarea unui avocat la întruniri pe teme profesionale.

Remunerarea avocatului variază în funcţie de natura serviciilor oferite, renumele său şi locaţie. Avocatul percepe onorarii libere, fixate de comun acord cu clientul, chiar şi pe cale contractuală. Frecvent întâlnite în Franţa sunt remunerarea forfetară (per dosar sau prin abonament) şi remunerarea pe consultaţie, care este o taxă orară şi depinde, în primul rând, de complexitatea cazului, dar şi de specializarea şi notorietatea avocatului.[13]

BELGIA

Înfiinţat în iulie 2001, Ordinul barourilor (L’Ordre des Barreaux Francophone et Germanophone – OBFG[14]) este organul reprezentativ al avocaţilor francofoni şi germanofoni, al cărui statut a fost autorizat prin ordin regal. Potrivit Codului deontologic al avocaţilor, “avocatul este un prestator de servicii cu valoare intelectuală, morală şi socială”.

Avocatul (avocat) practică profesia în toată aria domeniului juridic şi deţine dreptul exclusiv de reprezentare în faţa instanţei judecătoreşti, cu foarte puţine excepţii prevăzute în statut. El oferă consultanţă juridică şi reprezintă clienţii în faţa instanţelor. În apărarea clientului poate pleda avocatul, clientul însuşi, iar alături de acesta, cu incuviinţarea judecătorului, chiar şi 2-3 rude apropiate ale clientului. În speţele din dreptul muncii, clientul poate fi reprezentat şi de sindicat.

Cerinţa academică pentru accesul la profesie o reprezintă licenţa în drept. Perioada de studiu este de 5 ani, dintre care primii 2 ani sunt dedicaţi studierii “candidaturii în drept” (candidature en droit), iar următorii 3 ani studiului aprofundat al dreptului.  Absolventul de drept urmează apoi 3 ani de practică (stagiu) sub îndrumarea unui avocat înregistrat de cel puţin 10 ani. La sfârşitul a 2 ani de practică profesională, stagiarul susţine un examen. Pentru a-şi putea exercita profesia, avocatul trebuie să fie membru al OBFG.

În ce priveşte taxele, în Belgia materia nu este deplin reglementată[15]. Avocatul stabileşte onorariul său de comun acord cu clientul. Există 3 metode de calcul: taxă orară, taxă procentuală (legea interzice plata în funcţie de succesul cauzei) şi taxe forfetare. Începând din octombrie 2002, OBFG a fixat preţul primei consultaţii la un avocat la 25 euro pentru 30 de minute.

AUSTRIA

Există o singură categorie de profesionişti în domeniul dreptului – Rechtsanwalt – care oferă consultanţă juridică şi are drept de reprezentare în faţa instanţei. Titlul de avocat este protejat prin lege şi aparţine numai celor care sunt înregistraţi la Camera Avocaţilor (Rechtsanwaltskammer). Avocatul are drept exclusiv de a oferi consultanţă juridică, cu toate că există şi alţi profesionişti specializaţi care, în sfera lor de competenţă, au această împuternicire.[16]

Majoritatea avocaţilor austrieci îşi practică profesia în mod independent sau în parteneriate civile, pe tot cuprinsul ţării, şi nu pot fi salariaţi. Fiecare avocat trebuie să fie înregistrat la Camera Avocaţilor, organizaţie profesională care există în fiecare provincie. Camerele Avocaţilor sunt corporaţii publice, autonome, cu drept de auto-reglementare.

După obţinerea diplomei universitare, fiecare absolvent trebuie să urmeze o perioadă de formare profesională (stagiu) de 5 ani, din care cel puţin 9 luni pe lîngă o instanţă şi cel puţin 3 ani într-un cabinet de avocatură. La sfârşitul acestui stagiu, va susţine examenul pentru practicarea profesiei ca titular.

Publicitatea este permisă în măsura în care nu este agresivă ori comparativă,  nu furnizează informaţii ce nu corespund cu realitatea, nu conţine informaţii privitoare la clienţi fără acordul acestora şi nu poate fi făcută de terţi plătiţi în acest scop.

Cooperarea între avocaţi este permisă, aceştia putând forma societăţi de drept civil, societăţi profesionale înregistrate, precum şi societăţi cu răspundere limitată. Parteneriatele mixte (avocat-notar, avocat-consultant fiscal etc.) nu sunt autorizate.

SPANIA

Profesia de avocat (Abogados) – reglementată încă din 1495, prin Ordonanţa Avocaţilor (Ordenanzas de Abogados, act normativ modificat, completat şi republicat), promulgată de los Reyes Catolicos en Medina del Campo – este o profesie liberă şi independentă. Potrivit art.1 din statutul avocaţilor, aprobat prin Decretul Regal nr.658/2001, avocaţii nu sunt funcţionari publici şi îşi exercită profesia pe baza unei competiţii libere şi corecte.[17] În Spania, părţile aflate în litigiu sunt obligate să fie asistate de doi profesionişti în drept, un avocat pentru apărare şi un procurador, care are rol exclusiv de reprezentare a părţilor în faţa instanţei (primeşte notificările/citaţiile, urmăreşte îndeplinirea tuturor formalităţilor procedurale). Avocatul nu poate fi şi procurador în acelaşi timp; poate lucra în birouri de avocatură de cel puţin 20 de membri, birou care trebuie înregistrat la baroul local (Colegio de Abogados) şi are drept exclusiv de reprezentare şi consiliere juridică. Există 82 de barouri în Spania, 5 dintre acestea aparţinând Madridului[18].

Organismele care supraveghează corecta exercitare a profesiei de avocat sunt: la nivel naţional, Consiliul General al Avocaţilor; în fiecare regiune autonomă, Consiliul Barourilor din regiunea respectivă; în fiecare provincie, baroul local.

Profesia de avocat nu poate fi exercitată fără înscrierea prealabilă în barou. După depunerea jurământului de respectare a Constituţiei şi a legilor ce guvernează profesia, avocatul este învestit imediat cu toate drepturile şi îndatoririle unui membru deplin al branşei. După absolvirea cursurilor universitare de drept (cu durata de 5 ani) şi după obţinerea diplomei de licenţă, teoretic, nu se cere efectuarea nici unui stagiu. În realitate, avocaţii cu experienţă sunt nevoiţi să-i instruiască pe cei abia intraţi în branşă, aşa încât aceştia au recunoscut şi reclamat necesitatea introducerii unei perioade de stagiu pentru proaspeţii absolvenţi de drept. În practică, aceştia, de multe ori, lucrează în birouri de avocatură înregistrate, fără a fi plătiţi, numai pentru a dobândi experienţă.

În ceea ce priveşte onorariile, acestea sunt de trei feluri: fixe, periodice ori taxa pe oră.

Publicitatea este permisă în măsura în care conţine doar informaţii simple referitoare la numele avocatului şi serviciile prestate de acesta şi nu este permisă prin telefoane ori vizite nesolicitate

În Spania, avocatul îşi poate exercita profesia sub titlu individual, în cadrul unor societăţi civile (ca angajat sau colaborator) sau în cadrul unor parteneriate cu alţi avocaţi.

PORTUGALIA

În Portugalia, există trei profesii de bază în domeniul juridic: avocat (Abogado), jurisconsult (Solicitadore) şi notar (Notario). Nu este permis a fi avocat şi jurisconsult în acelaşi timp.

Pentru intrarea în branşă, sunt cerute licenţa în drept, înscrierea în Ordem dos Advogados, un stagiu de 18 luni într-un cabinet de avocatură şi promovarea examenului de la sfârşitul stagiului.

Avocatul are dreptul aproape exclusiv de reprezentare în faţa instanţelor şi de consultanţă juridică. Actul normativ ce guvernează profesia de avocat este Decretul-lege nr.49-84 din 16 martie 1984 (Estatuto de Ordem dos Advogados). Profesia de avocat are la bază autoreglementarea. Există Colegiul Naţional al Avocaţilor (Ordem dos Advogados) şi şapte colegii districtuale (Lisabona, Porto, Coimbra, Évora, Faro, Açores şi Madeira), care au autonomie administrativă şi financiară.

În conformitate cu art.53 din Decretul-lege nr.49-84, consultanţa juridică este un drept exclusiv al avocaţilor, cu câteva excepţii.

Art.36 din Codul de procedură civilă (1961), aplicabil şi avocaţilor şi solicitadores, stipulează că mandatul oferit de client prin declaraţie verbală, în conformitate cu prevederile legale, împuterniceşte pe cel mandatat să reprezinte clientul în toate actele de procedură, chiar şi în faţa Curţii Supreme şi că este obligatorie reprezentarea părţii de către un avocat.

Autoreglementarea profesiei de avocat presupune îndeplinirea anumitor acte juridice (actos juridicos), inclusiv, acolo unde legea procedurală o cere, reprezentarea în faţa instanţei. Solicitador, în interesul clientului său, poate solicita, oral sau în scris, oricărui departament public examinarea procedurii, dosarelor şi documentelor şi, de asemenea, are autoritatea să solicite eliberarea de certificate, fără a fi necesară o procură specială (procuracao).

În cadrul litigiilor, acolo unde nu este necesară prezenţa unui avocat, părţile pot fi reprezentate de solicitador. În virtutea art.32(2) din Decretul-lege 49-84, aceştia pot face în continuare petiţii suplimentare care nu au o natură litigioasă, ci una administrativă. În districtele unde nu există avocat, apărarea (patrocinio) poate fi exercitată de solicitador.

Onorariile se stabilesc în mod liber, de comun acord cu clientul. Publicitatea informativă este permisă (poate conţine numele avocatului, titlul profesional, adresa). Sunt permise prin lege: menţionarea specializării avocatului, menţiuni din activitatea sa, lucrări publicate. Sunt interzise formele agresive, neadevărate, comparative ori laudative de publicitate, ca şi apelurile telefonice şi vizitele nesolicitate.

*

*        *

În Belgia şi Marea Britanie avocaţii au un drept exclusiv, dar numai în privinţa reprezentării clientului în faţa instanţei de judecată, nu şi pentru consultanţă juridică. În Austria, Franţa, Germania, dar şi în Portugalia şi Spania – statele cu cel mai bun grad de reglementare în domeniu – reprezentarea legală şi consultanţa juridică (uneori şi alte sarcini) pot fi oferite de către unul sau mai mulţi reprezentanţi ai profesiilor din domeniul juridic. [19]

În ceea ce priveşte “intrarea în branşă”, în toate statele condiţia principală şi primordială este obţinerea unei diplome universitare în drept/ştiinţe juridice. Adiţional, se cer a fi susţinute unul sau mai multe examene profesionale, iar în unele cazuri chiar o perioadă de practică profesională.

O privire de ansamblu asupra reglementărilor privind exercitarea profesiei de avocat arată că în unele state se aplică preţuri minime; în Germania şi Austria, însă, se aplică preţuri minime doar pentru servicii specifice. În mai multe state există preţuri de referinţă. În materia publicităţii, există reglementări relativ rigide în unele state. Reguli specifice privind locaţia (restricţii în oferirea de servicii dintr-o anumită zonă geografică) există doar în Franţa.

Avocaţii din Belgia şi Germania nu au voie să-şi deschidă filiale, iar cei din Franţa şi Austria au acest drept doar cu indeplinirea unor condiţii specifice. Uniunile sunt interzise în Germania, Belgia, Portugalia, Spania, iar în Marea Britanie le sunt permise doar avocaţilor pledanţi (barristers). În plus, în mai multe state, avocaţii înregistraţi nu au voie să-şi exercite profesia într-o firmă de cooperare interdisciplinară cu alte profesii, aşadar nu pot forma uniuni cu membri ai altor profesii.

În toate cazurile, reglementarea exercitării profesiei de avocat în legislaţiile naţionale ale statelor membre este destul de rigidă. Totuşi, în unele state, în ultimii 10 ani, au apărut câteva “liberalizări”, în special privind preţurile şi publicitatea. În acest context, se impune a fi menţionat că organismele profesionale ale avocaţilor elaborează, în cadrul regulamentelor interne (autoreglementare), norme mult mai liberale, în comparaţie cu legislaţia naţională, în ceea ce priveşte forma de organizare a profesiei şi, în mod deosebit, cooperarea interprofesională.

III. notari

Gama de servicii oferite de notari este considerabil mai mică, în comparaţie cu gama serviciilor ofertie de avocaţi. Există câteva state în Comunitatea Europeană (Marea Britanie, Irlanda, Ţările Scandinave) în care profesia de notar (aşa-numitul “notar de tip continental” sau “notar latin”) nu există. Diferenţa cea mai importantă între notarul de tip continental (“notar de drept civil”, în sistemul bazat pe dreptul roman şi întâlnit în aproape toată Europa, America Latină şi o parte din Asia şi Africa) şi celelalte descrieri ale profesiei de notar (“notar public” sau “Scrivener”, în sistemul anglo-saxon, al cutumei, unde jurisprudenţa este cel mai important izvor de drept, iar avocatul este singura profesie de specialitate juridică recunoscută) este aceea că actele notarului de tip continental sunt recunoscute ca probe în faţa instanţelor, în cadrul litigiilor. În statele în care nu există notar latin, actele eliberate sau autentificate de către notar nu au un statut special în faţa instanţelor sau altor autorităţi statale.

În ţările în care nu există notar de tip continental, regulile de intrare în profesie sunt relativ strict reglementate. În primul rând, notarii trebuie să îndeplinească criteriul calificării complexe: absolvirea universităţii de drept, ca precondiţie; adiţional, în cele mai multe ţări, este cerută practica profesională; mai mult, există examene care trebuie promovate la sfârşitul stagiilor. O altă caracteristică importantă în ţările unde există notar latin (cu excepţia Olandei), o reprezintă faptul că numărul notarilor, respectiv numărul birourilor notariale, este strict stabilit prin acte normative (numerus clausus).

Cele mai importante atribuţii ale unui notar sunt: întocmirea ori autentificare de documente publice ori private, eliberarea de certificate, întocmire/autentificare de testamente. În acelaşi timp, notarul oferă consultanţă juridică, iar în anumite state poate reprezenta clientul în faţa autorităţilor administrative şi, uneori, în faţa instanţelor. În Italia, de exemplu, chiar şi cumpărarea unei maşini la “mâna a doua” trebuie să fie certificată de un notar, pe când în Austria forma notarială este cerută în domenii mai sensibile, precum contractele maritale, donaţiile, tranzacţiile între persoane nevăzătoare, hipoacuzice ori analfabete, cazurile de însămânţare artificială pe cale medicală, anumite cazuri de litigii între companii.

În privinţa tarifelor, în cele mai multe ţări există tarife diferenţiate, minime, maxime sau recomandate. Regulile privind publicitatea sunt foarte restrictive în Italia, Franţa şi Spania şi, într-un anumit grad, mai liberale în Austria, Belgia şi Germania, în special în Olanda. În comparaţie cu alte profesii liberale, la notari există în plus şi reguli stricte privind organizarea biroului şi cooperarea interprofesională, în aproape toate ţările în care există sistemul notarului de tip continental.

OLANDA

Notarul olandez se încadrează în sistemul notarului de tip continental. Organismul care guvernează activitatea notarilor din Olanda este Societatea Regală a Notarilor Olandezi (Koninklijke Notariële Beroeporganisatie – KNB). Înfiinţată în 1968 ca asociaţie privată, KNB a devenit organism public cu putere de autoreglementare, odată cu intrarea în vigoare a noii legi a notarilor (1999).

Înainte de intrarea în vigoare a noii legi, piaţa serviciilor notariale era caracterizată de tarife fixe, reguli stricte privind locaţia biroului notarial şi un număr de notari determinat (numerus clausus). La intrarea în vigoare a noii legi notariale, profesia de notar în Olanda a devenit una dintre cel mai bine reglementate din sistemul notarului de tip continental, respectând, totodată, principii esenţiale ca: independenţă, imparţialitate, calitate a serviciilor şi înaltă calificare.

Noul Act al Notarilor (Wet op het Notarisambt) care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1999 (la 156 de ani de la actul original), restabileşte poziţia oficială a notarilor, dar permite, în acelaşi timp, o piaţă liberă a serviciilor furnizate de aceştia. Consolidarea poziţiei de “oficial” a notarului este reflectată în obligativitatea prevăzută prin lege a acestuia la respectarea principiilor integrităţii şi independenţei, în majoritatea regulamentelor pe care orice notar şi notar stagiar (kandidaat-notaris) sunt obligaţi să le respecte şi în faptul că notarului îi este interzis să acţioneze ca un avocat.[20]

Notarul este numit pe viaţă (în practică, până la împlinirea vârstei de pensionare, de 65 de ani), de Coroană, sub răspunderea ministrului de justiţie, fiind obligat să depună un jurământ. Înainte de numire, notarul trebuie să îndeplinească mai multe condiţii: naţionalitate olandeză, capacitate deplină de exerciţiu a drepturilor civile, să aibă vârsta cuprinsă între 25 şi 65 de ani şi să îndeplinească toate condiţiile ce ţin de studii (absolvirea facultăţii de drept cu specializare în drept notarial, stagiu de 6 ani într-unul sau mai multe birouri notariale, ca notar stagiar, permanentă formare profesională prin cursuri oferite de KNB în colaborare cu diferite universităţi).

În vechea lege a notarilor era prevăzut numerus clausus (în speţă, un notar la 4.000 de locuitori, 2 notari într-un canton, districtul fiind format din mai multe cantoane). Noul Act al Notarilor nu mai limitează numărul de notari. În primii 4 ani de la intrarea în vigoare a acestei legi, creşterea numărului de notari a fost limitată la 10% pe an. Din anul 2003 nu mai există, însă, nici o restricţie. Pentru a putea deschide propriul birou notarial, notarul începător are obligaţia de a prezenta un plan al afacerii în faţa unei comisii de evaluare formată din experţi financiari, experţi economici şi notari. Această obligaţie s-a instituit pentru a preveni situaţiile de faliment.

După intrarea în vigoare a noii legi, treptat s-a trecut la liberalizarea tarifelor, cu unele excepţii (în speţele de dreptul familiei, în anumite circumstanţe, nu pot fi depăşite anumite tarife maxime). De la 1 iulie 2003, notarii sunt, în principiu, liberi să-şi stabilească tarife proprii.

Publicitatea notarilor trebuie să respecte anumite reguli impuse de KNB, printre care: notarul să nu deţină o funcţie de autoritate statală sau în KNB, tarifele să fie clare şi concise şi să nu fie menţionate doar cele minime, notarului îi este interzis să-şi facă clienţi prin apeluri telefonice sau vizite nesolicitate.

Notarii au dreptul de a coopera cu celelalte categorii de profesionişti, în drept în aşa-numitele “birouri interdisciplinare”. Pentru a oferi servicii cât mai complete, s-au fondat mai multe asociaţii profesionale pe plan extra-juridic: mediatori (ieşirea din indiviziune, repartizarea şi accesul la copii după un divorţ, conflicte între acţionari etc.), evaluatori imobiliari, specialişti în agricultură (transferuri de proprietăţi agricole ce implică şi transferul uzufructului, cu respectarea legislaţiei de mediu) şi specialişti IT (tranzacţii online, primirea în depozit a unor coduri de surse pentru diferite programe etc.).

BELGIA

Notarul belgian se încadrează în sistemul notarului de tip continental. Ca şi în sistemul olandez, notarul belgian întocmeşte şi legalizează acte la cerere şi activează, în general, ca un consilier juridic. Noul Act al Notarilor[21] a intrat în vigoare în anul 2000. Deşi seamănă cu cel olandez, acesta nu oferă suficientă libertate profesiei de notar, anumite aspecte rămânând foarte strict reglementate.

Notarii şi notarii începători sunt numiţi de Coroană, dacă întrunesc anumite condiţii: absolvirea facultăţii de drept (5 ani studii de drept şi 1 an specializare în drept notarial), stagiu de 3 ani într-un birou notarial, promovarea examenelor la sfârşitul stagiului. După ce promovează examenul de licenţă, se face o clasificare a candidaţilor, după rezultatele obţinute la examenul de licenţă şi ţinând cont de două recomandări: una provenind de la procurorul public şi alta de la Comitetul Consultativ al Notarilor din regiunea respectivă. Cel mai bun dintre aceşti candidaţi este numit notar începător. Diferenţa dintre un licenţiat în drept şi un notar începător este aceea că notarul începător îl poate înlocui pe notarul titular, atunci când acesta nu îşi poate îndeplini atribuţiile.

Există trei modalităţi prin care notarul începător poate deveni notar titular: prin numirea lui pe un post vacant, prin asociere cu un notar titular sau, ca notar substituent, înlocuindu-l pe notarul titular pentru o anumită perioadă de timp. Ca şi notarul olandez, notarul belgian depune un jurământ la numirea sa.

Numărul de notari titulari şi numărul de notari începători sunt stabilite în Actul notarilor. Pentru a garanta accesul la servicii notariale în zone cu o densitate scăzută a populaţiei, art.31 din Legea notarilor stabileşte numărul minim: un notar la 5.000 de locuitori într-un district cu mai puţin de 75.000 de locuitori; un notar la 6.000 locuitori, în districtele cu 75-150.000; un notar la 7.000 locuitori în districtele cu 150-250.000 locuitori. Numărul de notari, în practică, trebuie să fie egal sau mai mare decât numărul prevăzut de lege, minus 1. De exemplu, dacă legea prevede un maximum de 10 notari într-un district, atunci concret trebuie să funcţioneze cel puţin 9 notari. În practică, uneori, numărul de notari este mult mai mic decât cel minim impus.

Districtul este împărţit în zone care, de multe ori, coincid cu oraşe şi comune. Notarul este numit într-una dintre aceste zone şi îi este permis să-şi deschidă biroul notarial numai în această locaţie. În afara districtului, notarul belgian poate întocmi sau autentifica documente numai în anumite circumstanţe (pentru persoane bolnave sau condamnate), dar îi este permis să ofere consultanţă juridică oriunde în afara districtului.

Asocierile între notari sunt permise sub condiţia apartenenţei acestora de acelaşi district. Cooperarea interdisciplinară între notari şi avocaţi sau consultanţi fiscali nu este permisă în Belgia. La fel, sunt interzise şi specializările; notarul trebuie să ofere numai servicii notariale.

Tarifele sunt fixate prin decret regal. Suma datorată de client este compusă din trei elemente: onorariul notarului (stabilit prin lege), o taxă de înscris de minimum 25 euro (ce va fi transferată la Departamentul Finanţe) şi alte cheltuieli legate de serviciul notarial oferit.

Organismul profesional în Belgia este Camera Naţională a Notarilor (Nationale Kamer van der Notariaat), creată odată cu intrarea în vigoare a noii legi a notarilor, care are şi putere de autoreglemenatre.

La sfârşitul anului 2003, în Belgia funcţionau 1.306 notari în 1.207 birouri notariale, cu norma de un notar la 8.000 de locuitori. Anual, aproximativ două milioane de persoane solicită servicii notariale. În 2003 au fost întocmite/autentificate 747.009 înscrisuri, norma unui notar belgian fiind, în medie, de 572 de înscrisuri anual. Numărul de angajaţi dintr-un birou notarial este de 4-5 notari . Tot în 2003 au fost numiţi 80 de notari începători, 30 dintre ei pe posturi vacante, iar 41 în asociere cu notari titulari. Din 2004, numărul maxim de notari începători este limitat la 60 anual.

GERMANIA

Sistemul notarilor din Germania se aseamănă celui olandez. Profesia are un înalt nivel de reglementare. Specifică sistemului german este existenţa a trei categorii de notari.[22]

Tipurile de notari sunt diferenţiate pe regiuni. Astfel, în cea mai mare parte a Germaniei de Est se întîlneşte notarul principal (sau general) – Nurnotar/Hauptberuflichernotar, cu o activitate strict notarială, incompatibilă cu exercitarea oricărei alte activităţi. Există 1.700 asemenea notari, în 11 landuri. Studiile cerute sunt: universitatea de drept de 5 ani, practică de 2 ani într-un birou notarial la sfârşitul căreia trebuie să promoveze un examen; după promovarea examenului, devine notar stagiar, iar după alţi trei ani de stagiu poate fi numit notar.

În Vestul Germaniei şi în Berlin activează notarul-avocat, Anwaltsnotar, care poate activa şi ca avocat. Acestuia nu îi este permis să lucreze ca notar într-un caz în care este implicat şi ca avocat. Există 8.900 asemenea notari, în 7 landuri. Anwaltsnotar-ul trebuie să aibă o practică de cel puţin 5 ani ca avocat pledant, fără reclamaţii înregistrate. De asemenea, trebuie să facă dovada că, în timpul acestor 5 ani, a urmat cursuri de specializare în drept notarial (la Institutul Notarial – Fachinstitut für Notare – care face parte din Institutul German al Avocaţilor). Poate activa şi ca avocat şi ca notar, având ca atribuţii întocmire şi autentificare de documente, dar şi consultanţă juridică.

Ambele categorii sunt obligate să depună un jurământ de imparţialitate şi loialitate faţă de Constituţie, după ce primesc documentul ce le confirmă numirea ca notari.

Cea de-a treia categorie se întâlneşte în numai două landuri: notarul de stat (Staatliche Notar), ca angajat al statului. Există 630 notari de stat. Aceştia, la rândul lor, sunt Amtsnotar (în landul Baden-Württemberg, şi este, de fapt, un judecător ce se ocupă de înscrisurile din teritoriu, succesiuni, licitaţii, dar şi de întocmiri sau autentificări de acte) şi Bezirksnotar (în landul Karlsruhe, şi este un funcţionar public specializat, ce activează pe lîngă un Nurnotar sau Anwaltsnotar).

Cerinţe de bază pentru toate categoriile de notari: facultatea de drept, naţionalitate germană, să existe cerere de notari în landul respectiv, o bună reputaţie şi să facă dovada unor calităţi personale şi profesionale demne de a fi notar.

Notarul este numit de ministrul de justiţie, care face anual o estimare a cererii de notari. Pentru un notar începător, există două modalităţi de a deveni notar titular: prin numire pe un post vacant şi prin numire pe un post nou creat. Într-un birou notarial pot funcţiona maximum 4 notari titulari.

În cazul notarului-avocat, decizia de a crea sau nu un post pentru numirea acestuia depinde de numărul de acte de îndeplinit/întocmit per notar. De exemplu, în Berlin numărul standard de acte ce pot fi îndeplinite de un notar, într-o perioadă determinată, este de 325.

Notarii îşi exercită profesia numai în raza teritorială a districtului în care au fost numiţi. Ei sunt obligaţi, de asemenea, să aibă biroul notarial şi reşedinţa în acelaşi district. În Germania nu este permisă cooperarea notarilor cu alte profesii. Singura excepţie este Anwaltsnotar, care este membru al asociaţiei profesionale a avocaţilor; în acest caz, activitatea sa de notar şi exerciţiul profesiei de avocat sunt diferenţiate. Sunt permise asocierile între notari (în puţine cazuri sunt mai mult de 2 notari), iar posibilităţile de specializare într-un anumit domeniu sunt foarte limitate (de exemplu, unui notar cu mare experienţă în corporaţii îi este interzis să refuze un client care-i solicită serviciile în dreptul familiei sau tranzacţii imobiliare).

Fiecare land are o asociaţie notarială, ce are putere de autoreglementare şi funcţionează ca o autoritate legiuitoare pentru profesia de notar (elaborează codul de conduită). Camera Federală a Notarilor (Bundesnotarkammer) include asociaţiile notariale din fiecare land şi promovează interesele profesiei în instituţii politice şi economice. Institutul German al Notarilor (Deutsches Notarinstitut) este o parte a Camerei Federale şi răspunde la solicitările notarilor legate de chestiuni neobişnuite sau complicate ivite în practica notarială; publică rapoarte tehnice şi statistice şi oferă informaţii referitoare la profesia de notar.

Potrivit art.14 şi art.29 din Legea notarilor (BnotO[23]), este interzisă orice formă de publicitate care ar aduce atingere independenţei şi imparţialităţii notarului.

Tarifele sunt strict reglementate. Art.17 din BnotO stipulează că tarifele sunt fixate potrivit unei scale şi nu sunt permise discount-uri şi nici plăţi în rate.

Art.19 al aceleiaşi legi prevede că notarii sunt obligaţi la plata unei indemnizaţii de asigurare, care nu acoperă, însă, responsabilitatea pentru daune intenţionate. Spre deosebire de alte profesii de consiliere, clientul unui notar este protejat, fiecare asociaţie notarială având o asigurare de fidelitate, care acoperă daunele generate de malpraxis.

Austria

Notarii austrieci, ca şi cea mai mare parte a colegilor lor europeni, aparţin categoriei notarului de tip continental, aceasta însemnând că sunt profesionişti liberi, care oferă consultanţă juridică, întocmesc şi autentifică documente publice ori private şi îndeplinesc şi ale sarcini non-contencioase. Un rol foarte important îl au notarii în calitatea lor de delegaţi ai tribunalului sau “comisari judiciari” (Gerichtkommissär).[24] Astfel, cea mai importantă sarcină a notarului ca şi comisar judiciar (şi cel mai frecvent întâlnită) se referă la materia succesiunilor. Legea prevede, în acest sens, obligativitatea existenţei acestei proceduri, chiar şi în lipsa unor bunuri succesorale. De asemenea, în calitatea sa de comisar judiciar, notarul austriac prezintă în faţa instanţei extrase din cartea funciară sau alte extrase de la Registul Comerţului (în Austria, există bănci de date electronice), confirmând autenticitatea extraselor şi a conţinutului acestora.

Notarul austriac activează într-un birou public şi nu este funcţionar civil; suportă riscurile financiare în funcţionarea biroului notarial, fără a fi un comerciant. Actualmente în Austria sunt ocupate 460 de posturi de notar.

În ceea ce priveşte accesul la profesie[25], acesta este unul deosebit de dificil, un notar putându-şi obţine titlul abia în jurul vârstei de 41 de ani. La începutul stagiului notarial se cer a fi întrunite anumite condiţii: licenţa în drept (există 5 facultăţi de drept), practică de 9 luni pe lângă o instanţă, vârsta maximă de 35 de ani, naţionalitate austriacă, să nu fie insolvabil şi să nu aibă un comportament dezonorant. Toţi candidaţii pentru această profesie sunt înregistraţi la Camera locală a notarilor (Notariatskammer). Dacă un candidat întruneşte toate cerinţele, el va fi înregistrat pe o listă specială. Din momentul începerii stagiului notarial, acesta va intra în grupa notarilor candidaţi, care, împreună cu grupa notarilor titulari, formează Colegiul Notarilor. Odată înscris pe listă, candidatul devine notar stagiar şi se ocupă cu activităţi strict notariale, sub supravegherea notarului titular pe lângă care activează.[26]

După stagiu, candidatul va avea de promovat un examen, format din două părţi, examen care se va susţine de-a lungul unei perioade de timp: prima parte a examenului se susţine după 18 luni de stagiu, dar nu mai târziu de trecerea a 5 ani din stagiu, iar a doua parte după încă 12 luni, dar nu mai târziu de trecerea a 10 ani din stagiu. De asemenea, stagiarii sunt obligaţi să ia parte la cursurile şi seminariile organizate de către Camera Notarilor.

Posturile de notar, vacante sau create, sunt scoase la concurs. Camera Notarilor va trimite Ministerului Federal de Justiţie trei propuneri din lista candidaţilor, dintre care va fi numit unul singur. Notarul poate fi numit până la împlinirea vârstei de 64 de ani şi poate activa în profesie până la împlinirea vârstei de 70 de ani.

Notarul, considerat a avea un înalt nivel etic şi profesional, este ţinut de obligaţia imparţială de a consilia şi de a găsi soluţii legale la problemele cu care este solicitat. Aceasta înseamnă că notarul, ca profesionist independent, este învestit cu o funcţie publică de autoritate, ceea ce presupune că acesta poate întocmi documente cu “caracter factual” al căror conţinut şi veridicitate nu pot fi disputate nici în faţa instanţei, nici în public sau alte instituţii private, în general, acolo unde este cerut acest document ca probă. Întocmeşte contracte private, testamente, certificate şi reprezentarea părţilor în materii non-contencioase în faţa instanţei (Gerichtskommissär) sau la organismele administrative. Notarii sunt, în acelaşi timp, obligaţi la o continuă perfecţionare a cunoştinţelor în drept şi tehnologie.

Spania

Profesia de notar este considerată liberală, dar presupune, totodată, şi îndeplinirea unor obligaţii impuse de stat. În exerciţiul lor public, notarii nu au dreptul de a-şi selecta clienţii. Potrivit art.1 din Legea din 1962[27], “notarul este un funcţionar public autorizat să certifice, în conformitate cu legea, contracte sau alte acte extrajudiciare. Există o singură categorie de asemenea funcţionari pe întreg teritoriul regatului”.[28]

Regulile ce guvernează activitatea notarială definesc şi scopul funcţionării notarului şi sunt conţinute în art.1 al aceleiaşi legi. “Corpul Notarilor este constituit din toţi notarii din Spania, care au aceleaşi atribuţii, îndatoriri şi obligaţii prevăzute prin lege şi regulamente[29].”

Ca profesionişti de specialitate juridică notarii au misiunea de a acorda consultanţă oricărei persoane care îi solicită, având obligaţia de a explica acesteia termenii juridici, ca şi demersurile juridice potrivite atingerii scopului propus, în conformitate cu legea.

Notarii sunt învestiţi cu puterea de a atesta, ceea ce presupune: a) in facto, exactitatea a ceea ce notarul vede, aude şi percepe prin simţurile sale; b) în sens juridic, autenticitatea declaraţiei de voinţă a părţilor într-un act public, în concordanţă cu prevederile legale. Notarul este un funcţionar public ce are autoritatea de a atesta autenticitatea (adevărul public) contractelor sau altor acte extra-judicare (art.1 din Actul Notarilor), în concordanţă cu legislaţia în vigoare. Notarul este un profesionist liber şi independent, a cărui datorie este să evalueze, să consilieze şi să găsească cele mai potrivite căi legale pentru atingerea scopurilor celor care-i solicită serviciile, având obligaţia de a păstra o poziţie neutră faţă de toate părţile. Notarul este competent să ateste orice fapt, act, contract, în general orice tranzacţie legală extrajudiciară şi are exclusivitate în această acţiune: acte de stare civilă, contracte de căsătorie, testamente, succesiuni, constituiri/ modificări/ dizolvări de societăţi civile şi comerciale, ipoteci, păstrare în depozit etc.

În ceea ce priveşte accesul în branşă, art.6 din Regulamentul notarial prevde următoarele condiţii: cetăţenie spaniolă, capacitate deplină de exercitare a drepturilor civile şi titlu de doctor sau master în drept. Postul de notar de ocupă prin concurs. Nu este obligatoriu un stagiu notarial şi nici urmarea ulterioară a unor cursuri de perfecţionare. Pentru notarii activi cea mai importantă formă de promovare o constituie un examen, prevăzut de art.97-108 din Regulamentul notarilor. Prin promovarea acestui examen, notarul obţine o înaltă recunoaştere a profesioanlismului său (personal seniority), ce îi permite să activeze şi în oraşe mari.

Art.116 din Legea notarială stabileşte o competenţă teritorială pe districte, potrivit căreia notarii nu pot întocmi/autentifica documente în afara districtului respectiv. Chiar dacă există această limitare, titlul profesional al notarului şi calitatea serviciilor oferite de acesta este garantată pe întreg teritoriul ţării. Corpul Notarilor are deplină autonomie şi independenţă în organizarea şi funcţionarea sa şi depinde, în mod direct, de Direcţia Generală a Înscrisurilor şi Notarilor din Ministerul Justiţiei (art.307 NR). Acesta este un organism descentralizat, fiind format din 16 colegii notariale districtuale, considerate corporaţii de drept publice, cu personalitate juridică şi capacitate deplină de exerciţiu. Fiecare notar este membru al colegiului districtual în care îşi are reşedinţa.

Notarii lucrează în mod independent, în birouri notariale, putând exista chiar mai multe birouri notariale în aceeaşi clădire. Pentru deschiderea unui birou notarial este necesar acordul consiliului de conducere al colegiului notarilor din districtul respectiv, în vederea respectării principiului liberei alegeri a notarului de către public, conform cu numărul de locuitori şi cu cel al notarilor deja înregistraţi. Sunt şi situaţii în care unii notari formează parteneriate generale, dar acestea sunt specializate exclusiv pe drept fiscal (taxe şi impozite).

Exercitarea profesiei într-un birou notarial este incompatibilă cu desfăşurarea activităţii în orice alt birou cu jurisdicţie dependentă, în orice alt birou public în care se primesc avantaje financiare din bugetul public; biroul notarial nu poate funcţiona la domiciliul notarului, dacă regulamentul colegiului nu prevede altfel.

Regulile notariale permit două feluri de publicitate, ambele în interes public. Art.38 obligă notarii care şi-au deschis recent un birou să notifice acest lucru în district, pentru informarea publicului. Art.71 stabileşte denumirea de “birou public”. Pe placa se inscripţionează emblema biroului, numele notarului şi locul reşedinţei sale.

Arhiva documentelor notariale este secretă.

Notarul primeşte bani de la client numai sub formă de taxe sau de cheltuieli suplimentare în interesul clientului. Taxele sunt aceleaşi pentru toţi notarii, sunt obligatorii şi sunt fixate prin decret regal[30], adică nici notarii, nici camerele notariale nu au puterea să modifice aceste taxe. Consultanţa prealabilă este gratuită. Decretul Regal 1426/1989 diferenţiază două categorii de documente: a) documente fără cantitate (ex: împuterniciri, testamente, contracte maritale, în general acte sau fapte fără o valoare economică determinabilă), cărora li se aplică un tarif fix; b) documente cu cantitate (contracte cu o valoare economică specifică sau determinabilă, ca donaţiile, închirierile etc.), cărora li se aplică un tarif proporţional cu valoarea declarată sau verificată fiscal. Fiecare notar depunde o garanţie, la începutul activităţii în birou notarial.

Cooperarea interprofesională este permisă cu avocaţi, auditori sau consultanţi fiscali.

FRANŢA

În Franţa, notarii sunt funcţionari publici şi ministeriali, numiţi prin ordin al ministrului de justiţie, exercitîndu-şi, totodată profesia într-un cadru liberal. Statulul profesiei de notar este reglementat prin: Legea nr.25 Ventose An XI, Ordonanţa nr.45-2590 din 2 nov.1945,  Decretul nr.45-0117 din 19 dec.1945 referitoare la organizarea notariatului, Decretul nr.73-609 din 5 iulie 1973 referitor la formarea profesională şi la condiţiile de intrare în branşă şi Decretul nr.78-262 din 8 martie 1978 referitor la tarifele notariale.

Notarul este învestit cu puterea de a elibera şi autentifica documente, care au forţă executorie, fără de care ar fi nevoie să se recurgă la o decizie în instanţă. De asemenea, oferă consultanţă juridică persoanelor fizice şi juridice, legată sau nu de întocmirea unor documente şi poate să intrevină, cu titlu accsoriu, în gestionare de patrimonii şi negocieri imobiliare. Domeniile principale de activitate sunt dreptul familiei  (contracte de căsătorie, succesiuni, donaţii, adopţii), drept imobiliar şi contracte civile şi comerciale. Notarul francez îşi poate exercita profesia în mod individual sau prin asociere în cadrul unei societăţi civile profesionale sau al unei societăţi de liber exerciţiu, unde notarii pot funcţiona şi ca angajaţi.

Există mai multe căi de intrare în branşă. Prima cale: absolvirea facultăţii de drept şi masteratul, condiţii necesare pentru a începe stagiul într-un birou notarial. Acest stagiu durează 2 ani şi se încheie cu promovarea unui examen pentru obţinerea diplomei DESSN (Diplomes d’études supérieures specialisées de droit notarial), prin care se obţine titlul de notar asistent.

Potrivit art.7 din Legea din 1973, persoanele care lucrează într-un birou notarial, dar care nu au studii universitare de drept, au  posibilitatea de a deveni notari. Această metodă se referă la persoanele care au o experienţă considerabilă, ocupă funcţii de conducere în cadrul biroului notarial, au cel puţin 9 ani experienţă într-un birou notarial şi, apoi, cel puţin 6 ani ca funcţionar (grefier) principal.

Cea de-a treia cale se referă la persoanele care au dobândit experienţă din cariere paralele ori complementare (art.4), ca foşti judecători, jurişti, consilieri, avocaţi, ca şi persoane care au experienţă în domeniul juridic sau fiscal de cel puţin 8 ani, în cadrul unei firme publice sau private cu cel puţin 3 avocaţi angajaţi. Candidatul va face un stagiu de cel puţin un an într-un birou notarial desemnat de Ministerul de Justiţie, la finalul căruia va trebui să promoveze un examen.

Institutul pentru Formarea Notarială (INAFON[31]), Universitatea Notarilor şi CRIDON (Centre de recherche, d’information et de documentation notariale[32]) sunt responsabile de permanenta formare profesională a notarilor şi a angajaţilor acestora.

Numirea unui notar de birou notarial pe un post creat sau vacant presupune o examinare foarte atentă. Ministrul justiţiei numeşte candidatul, la propunerea unui juriu care acordă acestuia o apreciere în urma unei examinări. Numirea unui notar salariat se face de ministrul justiţiei, la cererea notarului care deţine biroul notarial şi a celui ce urmează a fi salariat în acest birou, la care se ataşează o copie după contractul dintre aceştia. Organismele care guvernează activitatea notarilor sunt: Camera Notarilor, Consiliile Regionale şi Consiliul Superior al Notarilor.

Remuneraţia notarilor, stabilită prin decret al Consiliului de Stat, se numeşte emolument. Acesta presupune remunerarea pentru consultanţă, întocmire sau autentificare de acte, ca şi returnarea cheltuielilor în plus făcute în interesul clientului. Emolumentul fix se aplică la actele simple, iar cel proporţional se calculează în funcţie de valoarea exprimată în act. Este interzis notarilor să pretindă alte plăţi decât cele prevăzute prin aceste tarife, iar pentru anumite discount-uri este necesară autorizaţia Camerei Notarilor. Pentru serviciile prestate de notar, care nu se încadrează în tarifele fixe, acesta va notifica în scris, în prealabil, clientul: fie va estima o anumită valoare, fie va prezenta modul în care se va calcula plata acestor servicii.

La 1 octombrie 2006, pe teritoriul Franţei activau 8454 notari, dintre care 6228 asociaţi în cadrul a 2648 societăţi civile profesionale sau liberale; 82% dintre aceştia sunt femei, iar vârsta medie este de 49 ani; ponderea activităţii notariale după cifra de afaceri: imobiliare-50,1%, dreptul familiei-23,3%, acte legate de credite-13,2%, negocieri imobiliare-4,2%, drept comercial-9,2%.[33]

Marea Britanie

Notarul este, de cele mai multe ori, un avocat (solicitor) cu pregătire complexă: absolvirea facultăţii de drept, specializare notarială şi stagiu de 2 ani. Există 740 de notari în Anglia şi Ţara Galilor şi două categorii de notari: notarul general (practică pe întreg cuprinsul ţării) şi Scrivener (acesta din urmă având drept de practică numai în Londra).[34]

Preşedintele Curţii Profesioniştilor (Master of the Court of Faculties[35]), eliberează anual un certificat de practică notarială (Practising Certificate), ce garantează clientului prestarea de către notar a unor servicii de înaltă calitate. Titlul de notar este recunoscut pe plan internaţional. Notarul înregistrează şi păstrează evidenţa activităţilor, întâlnirilor, tranzacţiilor şi altor evenimente, oferă consultanţă juridică şi poate reprezenta părţile în faţa instanţelor (caracteristici ale sistemului common law). Notarul nu este, în general, implicat în legalizarea tranzacţiilor de rutină. Prezenţa sa este obligatorie în cazul anumitor proceduri bancare şi în vânzări sau alte operaţiuni ce au ca obiect mijloace de transport maritim ori fluvial. Notarul posedă un sigiliu oficial, iar actul prevăzut cu semnătura şi sigiliul notarului este recunoscut în aproape toate statele lumii.

Actul care guvernează activitatea notarilor britanici este Regulamentul de practică notarială din 2001 (Notaries Practice Rules 2001). Potrivit prevederilor acestui regulament, activitatea notarială într-un birou se defăşoară cu respectarea jurământului depus la numire (notarul este numit de Arhiepiscopul de Canterbury). Poate deveni notar orice persoană cu studii universitare, nu numai de drept, care trebuie să obţină, ulterior, diploma în practica notarială (la Institutul Cambridge), potrivit prevederilor Actului instanţelor şi serviciilor juridice din 1990 (The Courts and Legal Services Act[36]). După obţinerea diplomei, va urma un stagiu într-un birou notarial de 2 ani. Notarul care îşi deschide propriul birou notarial nu trebuie să fie o persoană insolvabilă; dacă este, atunci nu poate lucra decât ca angajat într-un alt birou notarial. Notarul trebuie să fie o persoană independentă şi integră, ales în mod liber de către clientul său, trebuie să depună toate diligenţele pentru a satisface interesul clientului său, trebuie să aibă o bună reputaţie profesională şi  să nu genereze ori să întreţină conflicte de interese între clienţii săi (atunci când apar, clienţii trebuie informaţi în scris, neîntârziat).

Potrivit art.11 din Regulamentul din 2001, notarului îi este permisă orice formă de publicitate, directă sau indirectă, pentru a-şi atrage clienţii, cu excepţia apelurilor telefonice nesolicitate ori a vizitelor nesolicitate (metode  permise numai cu respectarea anumitor condiţii).

În materia tarifelor, notarul poate pretinde un singur tarif pentru toate serviciile oferite clientului respectiv, prezentând acestuia baza de calcul înainte de începerea oferirii serviciilor respective. Sumele primite de notar ca onorariu sunt diferite de sumele datorate de clienţii acestuia altor specialişti, precum contabili, agenţi fisc

[2] Anne-Marie Sigmund, preşedintele Comitetului Economic şi Social European;  Adrien Bedosa, preşedintele Consiliului European al Profesiilor Liberale – expunere, “Ziua europeană a profesiilor liberale”, Bruxelles, 2005

[3] Union Nationale des Professions Libérales – www.unapl.org

[4] Guido Alpa – The Legal Profession patrimonial law and Fundamental Rights. Consideration on COM(2004)83 final, Conferinţa de la Roma, oct.2005

[5] www.anwaltverein.de

[6] www.brak.de

[7] Ordonanţa privind profesia de avocat (Bundesrechtsanwaltordnung – BRAO),

www.brak.de/seiten/pdf/Berufsregeln/brao_engl.pdf

[8] www.barcouncil.org.uk

[9] www.lawsociety.org.uk

[10] www.asianajajaliitto.fi

[11] www.advokatsamfundet.se

[12] Consiliul Naţional al Barourilor din Franţa, www.cnb.avocat.fr

[13] www.justice.gouv.fr/publicat/avocat.pdf

[14] www.avocat.be

[15] Regulamentul OBFG din 27.11.2004 referitor la informarea clientului de către avocat în materie de onorarii, cheltuieli şi taxe

[16] www.rechtsanwalt.at , www.gesetze.at

[17] http://ec.europa.eu/civiljustice/legal_prof/legal_prof_spa_en.htm

[18] În Madrid, la începutul anului 1989, existau peste 1.000 de avocaţi rezidenţi, 15.757 de avocaţi în exerciţiu şi 9.193 de avocaţi înregistraţi, dar fără să profeseze (colegiados no ejercientes)

[19] Economic impact of regulation in the field of liberal professions in different Member States, Institutul pentru Studii Avansate, Viena, ianuarie 2003

[20] The Dutch Notaries System – http://www.cpb.nl/eng/pub/cpbreeksen/document/93/doc93.pdf

[21] www.notaire.be

[22] www.bnotk.de

[23] Legea notarilor – Bundesnotarordnung din 24.02.1961, modificată prin legea din 22.12.2006 (BGBI.IS.3416), http://www.bnotk.de/Berufsrecht/BNotO/Bundesnotarordnung.Inhaltsverzeichnis.html

[24] www.notar.at , www.justiz.gv.at

[25] Actul Notarilor-Notariatsordnung, http://www.ris.bka.gv.at/bundesrecht

[26] http://ec.europa.eu/civiljustice/legal_prof/legal_prof_aus_en.htm

[27] Legea organizării profesiei de notar, din 28 mai 1962

[28] www.notariado-cg.es

[29] Decretul Regal din 2 iunie 1944 privind Regulamentul notarial

[30] Decretul Regal 1426 din 17.11.1989 privind aprobarea taxelor notariale

[31] www.inafon.fr

[32] www.cridon.fr

[33] www.notaires.fr

[34] www.scrivener-notaries.org.uk

[35] www.facultyoffice.org.uk

[36] www.opsi.gov.uk