În gândirea juridică din cele mai îndepărtate timpuri s-a conturat ideea că în administrarea justiţiei, ca şi în orice altă activitate umană, se pot săvârşi erori generatoare de nedreptate, cu toate măsurile impuse de lege pentru a se asigura subiecţilor procesuali un maximum de garanţii în vederea soluţionării corecte şi echitabile a cauzelor rezolvabile pe cale de contencioasă. În consecinţă, de când s-au stabilit regulile procedurale tehnice ale unei judecăţi primare s-a simţit nevoia instituirii unor proceduri care să permită continuarea acesteia în alte mecanisme suuccesive cunoscute sub denumirea generală de „căi de atac”.

Activitatea de judecată în oricare dintre căile de atac, adică totalitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate în cadrul acestei activităţi, are ca finalitate proprie realizarea unei judecăţi temeinice şi legale în soluţionarea cauzelor penale[1].

Apelul fiind o cale de atac ordinară se poate îndrepta doar împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă, iar instanţa ierarhic superioară efectuează o examinare a cauzei atât cu privire la situaţiile cele de fapt, cât şi cele de drept.

Dreptul de apel aparţine fiecărui subiect procesual ale cărui drepturi au făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, întrucât fiecare dintre asemenea subiecţi are dreptul să-şi găsească o justă soluţionare, iar interesul reprezintă justificarea fiecărei acţiuni în justiţie, însă el nu poate fi folosit decât în sfera rolului pe care îl are în raportul procesual penal, şi numai referitor la  acel conţinut al hotărârii atacate care priveşte interesele pe care le reprezintă procesul penal2.

Declararea apelului presupune o continuare a judecării cauzei de către instanţa ierarhic superioară. În vederea atingerii scopului pe care îl are apelul, legea precizează care sunt efectele pe care le poate produce această cale de atac3. Astfel, în dispoziţiile art. 370-373 C. proc. pen., se arată că apelul are următoarele efecte: suspensiv, devolutiv, neagravant şi extensiv.

Exercitarea căii de atac a apelului are ca efect imediat, ope legis, suspendarea executării dispoziţiilor din hotărârea primei instanţe, vizate prin declaraţia de apel, pe toată durata judecării căii de atac4.

Efectul suspensiv al apelului este general, absolut şi constant împiedicând ca hotărârea judecătorească să devină definitivă.

Efectul suspensiv este general pentru că toate hotărârile penale supuse căii ordinare de atac nu pot fi puse în executare, dacă nu s-a soluţionat apelul sau nu a fost înlăturată posibilitatea exercitării lui prin expirarea termenului de declarare. Cum în sistemul nostru actual majoritatea hotărârilor în primă instanţă sunt în principiu apelabile, caracterul suspensiv al apelului se manifestă în general, afară de cazurile când legea îl înlătură expres.

Efectul suspensiv este absolut pentru că se produce ori de câte ori se declară apel, chiar când acesta este neîntemeiat sau neregulat introdus.

Până când respingerea apelului nu se pronunţă de către instanţa superioară, hotărârea primei instanţe nu devine executorie datorită acestui efect.

Efectul suspensiv este constant manifestându-se în permanenţă, deci din primul moment al decăderii apelului şi până la soluţionarea căii de atac.

În realitate, efectul suspensiv caracterizează nu numai apelul declarat, ci  chiar, termenul de apel, înrucât, potrivit dispoziţiilor art. 416 pct. 2 lit.a C. proc. pen., hotărârea este definitivă la data expirării termenului de apel, iar în conformiate art. 415 C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii numai la data când au rămas definitive5.

Efectul suspensiv al apelului poate fi total, atunci când prin declaraţia de apel sentinţa primei instanţe este criticată în întregime, şi paţial, atunci când apelul vizează numai latura penală ori numai latura civilă a procesului sau doar anumite dispoziţii din hotărârea atacată.

Prin efectul devolutiv al unei căi de atac se înţelege trecerea sau transmiterea, în întregime (ex integro) sau în parte (in partibus) a unei cauze de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată (judex a quo) la instanţa competentă să soluţioneze acea cale de atac (judex ad quem)6.

Declararea apelului nu provoacă o reiterare, o reluare a judecaţii ce s-a încheiat prin pronunţarea hotărârii împotriva căreia s-a exercitat calea de atac, ci o verificare complexă, în fapt şi în drept a acelei sentinţe, pe baza lucrărilor şi materialelor din dosarul cauzei7.

În conformitate cu dispoziţiile art. 371 alin. 2 C. poc. pen., instanţa de apel  este obigată să  examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Principiul exprimat în adagiul latin tantum judicatrur quantum devolutur se completează cu prevederile menţionate.

O corectă aplicare a acestei dispoziţii legale obligă instanţa ca în apelul procurorului să examineze toate aspectele laturii penale, chiar dacă apelantul a vizat în apel soluţia condamnării inculpatului şi nu s-a referit la soluţia achitării acestuia cu privire la unele dintre infracţiunile pentru care a fost judecat în primă instanţă şi achitat prin aceeaşi hotărâre.

Potrivit art. 362 C. proc. pen. pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorul, expertul, interpretul, apărătorul, precum şi orice altă persoană ale cărei interese au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Dintre aceşti titulari ai dreptului de apel, unii – procurorul şi părţile – devoluează, prin apelul lor, fondul cauzei; ceilalţi – martorii, experţii s.a. –, care nu au calitatea de părţi, pot devolua prin apel, numai chestiuni auxiliare sau adiacente, privitoare fie la cheltuieli judiciare ce pretind a li se cuveni, fie la diverse vătămări ce s-ar fi adus intereselor lor legitime prin activitatea procesuală a primei instanţe.

A ţine seama de calitatea procesuală a apelantului este necesar pentru că, în raport cu această calitate şi cu prevederile art. 362 C. proc.pen., apelanul poate supune instanţei de apel ambele laturi – penală şi civilă – ale cauzei sau numai una dintre ele. A ţine seama de măsura în care apelantul a atacat hotărârea este de asemenea necesar, pentru că unele vor fi limitele efectului devolutiv dacă declaraţia de apel are caracter global, fiind făcută fără rezerve şi vizând deci toate interesele legitime ale apelantului şi altele vor fi limitele devoluării atunci când declaraţia de apel priveşte, în mod expres, doar anumite dispoziţii ale sentinţei atacate8.

Legea procesual penală consacră efectul neagravării situaţiei părţii (non reformatio in pejus) prin art. 372 alin.1 C. proc. pen., în care se arată că: instanţa de apel soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel.

Consacrarea acestui principiu are la bază alte două principii fundamentale ale procesului penal: principiul asigurării dreptului la apărare şi principiul aflării adevărului9, principii care prin aplicarea lor unitară garantează buna desfăşurare a procesului judiciar10, ocrotirea drepturilor şi intereselor părţilor litigante, temeinicia şi legaliatea soluţiei pronunţate concurând în realizarea interesului ca prin declanşarea controlului judiciar să nu rămână în fiinţă hotărâri nelegale şi netemeinice, contribuindu-se astfel la stabilirea adevărului şi aplicarea corectă a legii procesuale şi materiale11.

Raţiunea acestui principiu constă în aceea că, dacă s-ar îngădui instanţei sesizate cu calea de atac să agraveze situaţia celui care a exercitat-o, s-ar ajunge la o îngrădire a voinţei părţilor de a ataca hotărârile socotite nedrepte, căci acestea se vor simţi stânjenite în folosirea căilor de atac din cauza temerii de a nu-şi înrăutăţi situaţia12.

Regula non reformatio in pejus este incidentă numai în situaţia în care partea este singurul titular care a declarat apel sau singurul titular căruia i s-a admis apelul, când în aceeaşi cauză au fost declarate mai multe apeluri.  Deci, în situaţia în care una din părţile în proces declară apel dar, în acelaşi timp, procurorul a declarat apel în defavoara părţii şi a fost admis apelul procurorului, apelul părţii fiind respins, nu acţionează regula non reformatio in pejus.

Regula neagravării situaţiei în propriul apel se aplică tuturor titularilor dreptului de apel  – inclusiv persoanelor arătate în art. 362 lit.e şi f C. proc. pen., care sunt părţi într-un raport procesual adiacent –  cu excepţia procurorului13.

Ministerul Public nu este parte în procesul penal, deşi în multe sisteme este considerat ca fiind partea acuzatoare.

Regula non reformatio in pejus exprimă numai interdicţia agravării situaţiei părţii care a exercitat calea de atac în raport cu soluţia atacată14, dar nu şi în raport cu criteriile de apreciere folosite de prima instanţă atunci când a statornicit această soluţie15.

Prin efectul extensiv al unei căi de atac se întelege posibilitatea de extrapolare a acelei căi de atac şi faţă de parţile în privinţa cărora hotărârea ar fi ramas anterior definitivă prin neapelare. El constituie „un remediu procedural pentru înlăturarea erorilor săvarşite în administrarea justiţiei represive, şi deci un mijloc menit să asigure o mai desăvârşită realizare a acesteia”16.

Efectul extensiv poate fi examinat în mai multe modalităţi în raport cu limitele ce i se atribuie.

Efectul extensiv, lărgind devoluarea cauzei peste limitele permise de lege, în favoarea celor ce nu au declarat apel sau la care nu se referă apelul declarat, impică aşadar, existenţa unei cauze cu mai mulţi inculpaţi sau cu mai multe părţi civile, şi părţi responsabile civilmente, dintre care numai unele părţi au declarat apel sau apelul declarat se referă numai la unele dintre ele17.

Justificarea efectului extensiv nu este fundamentată, în principal, pe „apartenenţa la acelaşi grup procesual” ori pe „indivizibilitatea de situaţie”, ci mai ales pe necesitatea efectuării de către instanţa de apel a unui control integral al legalităţii şi temeiniciei întregii activităţi de judecată şi de a restabili legalitatea în sensul aplicării corecte a legii substanţiale.

Verificarea instanţei de apel18 poartă, deci, asupra tuturor aspectelor desprinse din întreaga desfăşurare procesuală – bineînţeles în limitele prevăzute în art. 362 şi 371 C. proc. pen. – şi niciun impediment procesual nu poate sta împotriva stabilirii adevărului şi restabilirii legalităţii. Îndeplinirea acestor deziderate ale procesului penal este limitată doar la faptul că efectul extesiv al căii de atac să nu agraveze situaţia acelora în favoarea cărora este exercitat19.

[1] V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu,R. Stănoiu, Explicaţii teoretice al Codului de Procedură Penală Român.  Partea Specială, Vol. II, Ed. Academiei Republicii Socialiste  Români, p.207

2 T. Pop, Drept procesual penal , vol. IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948,p. 345.

3 D. Rădescu, C. Jipa, Apelul şi recursul în procesul penal, Ed. Juridică, Bucureşti, 200, p. 80.

4 G. Mateuţ, Procedură Penală. Partea specială, vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998,p. 234.

5 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială. Vol. III, Ed. Paideia, Bucureşti, 2001, p.257.

6 N. Volonciu, op. cit., p.258.

7G. Nistoreanu, A. Ş. Tulbure, M. Apetrei, L Nae, Manual de drept procesual penal, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 253.

8 V. Papadopol, C. Turianu,  Apelul penal, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1994, 128.

9 M. Enescu, Aplicarea principiului non reformatio in pejus, în Studii şi cercetări juridice nr.3/1965.p. 457-464.

10 Trib. Bucureşti, secţia  I penală, decizia nr.29/A din 14 ianuarie 2005.

11 C. Văleanu, Cazurile de casare în recursul penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 49.

12 S. Feller, Principiul non reformatio in pejus, JN nr. 5/1958, p. 414.

13 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit. p.138.

14 Trib. Bucureşti, secţia a II penală, decizia nr. 1050/A din 22 noiembrie 2006.

15 B. Creangă, notă la Tr. Ploieşti, dec. pen. nr. 130/1957, JN nr. 7/1957, p. 1354.

16 V. Dongoroz, “Efectul extensiv al căilor de atac în procedura penală”, 1942, p. 51.

17 Gr. Gr. Theodoru Teoria şi practica recursului penal , ed. Junimea, Iaşi,  2002, p. 207.

18 C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.12/1996, în R.D.P nr.4/1996, p.157.

19 V. Papadopol, C. Turianu, op. cit, p. 165.