Justiţia la Platon se baza pe cele trei virtuţi : Raţiunea, Curajul şi Cumpătarea, a căror distincţie rezulta din inegalitatea socială a acelor vremuri. Dreptatea, considera filosoful, urma să fie impusă, la nevoie, prin forţă, celor ce se împotriveau legii instituite de cei „de sus”. Nedreptatea, adăuga Platon, este „răscoala unei părţi a sufletului împotriva întregului acestuia”, altfel spus, a masei împotriva celor două caste suprapuse.

„Justiţia şi injustiţia sunt, în suflet, ce sunt sănătatea şi boala pentru corp”.[1]

Binele social nu este considerat rigid, ci diversificat în raport cu complexitatea vieţii sociale. Legea normativă trebuie să fie una singură, corespunzătoare unităţii Ideii de Stat. Puterea politică nici acum nu trebuie să fie democratică, deci fără a aştepta confirmarea mulţimii.

Practic, cum a ajuns Platon la o asemenea reflecţie antidemocratică ?

Poate, datorită injustiţiei sau justiţiei nechitabilă ce a dus la sfârşitului tragic al lui Socrate[2], care nu a ştiut să-şi convingă judecătorii, obişnuiţi mai degrabă să se lase convinşi decât să consimtă la efortul reflecţiei. Poporul este un rău judecător. Pentru Platon, democraţia nu este bună afirmân ca “…democratia apare atunci cand saracii, biruind, îi ucid pe unii dintre cei bogati, pe altii ii alunga, restului ii dau prada egala in drepturi cetatenesti ca si in demnitati, si atunci, cand, de obicei demnitatile se atribuie prin tragere la sorti”.[3]

Pentru a se putea înfăptui justiţia, în stat trebuie îndeplinite două condiţii fundamentale:

1. În primul rând, este vorba de a elimina bogăţia şi sărăcia, care amândouă fac cu neputinţă ca omul să se concentreze exclusiv asupra sarcinii sale proprii, specifice, în stat. Dar această eliminare nu implică, în cazul lui Platon, o organizare comunistă a societăţii. După Platon, cele două clase superioare, a guvernanţilor şi a războinicilor, nu trebuie să posede nimic şi nici să primească o recompensă oarecare în afară de mijloacele lor strict necesare de viaţă. În schimb, clasa meşteşugarilor nu este exclusă de la proprietate.

2. În al doilea rând, este vorba de abolirea vieţii de familie, sarcină care derivă din faptul că femeile participă la viaţa statului pe picior de deplină egalitate cu bărbaţii, cu singura obligaţie de a poseda nişte înclinaţii şi capacităţi care să le facă apte în această direcţie. Unirea sexuală dintre bărbaţi şi femei este reglată prin intervenţia statului; acesta urmăreşte planificat procrearea unor exemplare sănătoase. Progeniturile sunt crescute şi educate de către stat, care devine, astfel în totalitate, o singură familie.

În cavernele întunecoase ale Statului, soarele raţiunii nu pătrunde. Numai păpuşarii umbrelor au şansa de a se face aplaudaţi aici. Într-un sens mai larg, la Platon, justiţia există în lumea inteligibilă ca Idee, neafectată de virtuţile şi slăbiciunile umane.

Din operele sale „Republica” şi „Legile”, se poate deduce că Platon a conceput două tipuri de stat :

a). Statul Ideal, conform lumii divine a Ideilor, condus de filosofi, care, după părerea sa, nu exista nicăieri în lume, ci poate doar în ceruri[4];

b). Statul condus de lege, cu o justiţie valabilă pentru toţi[5].

Este posibil ca Platon să se fi gândit şi la un al treilea tip de stat, la care face referire în „Legile” : „După aceasta vom trata şi al treilea fel de constituţie, dacă va vrea Dumnezeu”.

Platon în Republica[6] scria: „Iarăşi ai uitat, prietene, că legea nu se sinchiseşte ca o singură clasă să o ducă deosebit de bine în cetate, ci ea orânduieşte ca în întreaga cetate să existe fericirea, punându-i în acord pe cetăţeni, prin convingere şi constrângere, făcându-i să-şi facă parte unul altuia din folosul pe care fiecare poată să-1 aducă obştii. Legea face să fie în cetate astfel de oameni, nu ca să-1 lase pe fiecare să se îndrepte pe unde ar vrea, ci ca ea să-i folosească pentru a întări coeziunea cetăţii”.

Pentru Platon, justiţia este guvernată de normă (lege), ca o raţiune dreaptă care ordonă ce-i just şi normal, împotriva a ceea ce este contrar dreptăţii şi moralei.

Scopul şi fundamentul comunităţii omeneşti îl constituie Justiţia. De fapt intenţia lui Platon în Republica este în mod explicit dirijată spre determinarea esenţei juridice. Orice comunitate poate întemeia unitatea membrilor ei numai pe acceptarea şi respectarea justiţiei.

Justiţia este cea care garantează nu numai unitatea, dar cu aceasta şi forţa statului însă, prin aceasta ea asigură, totodată, şi unitatea interioară şi eficienţa individului. în sufletul individual, la fel ca şi în alcătuirea statului, Platon distinge trei părţi: [7]

a) partea raţională, aceea prin care sufletul raţionează şi domină impulsurile;

b) partea apetitivă, constituind principiul tuturor impulsurilor corporale;

c) partea volitivă, auxiliar al principiului raţional, care se indignează şi luptă pentru ceea ce raţiunea reţine ca fiind just. În omul individual, justiţia se va realiza doar atunci când fiecare parte a sufletului îşi va îndeplini în exclusivitate propria sa funcţie. De fapt, statul imită, în linii esenţiale, organizarea sufletului şi încearcă să o reproducă în sine. Statul trebuie să fie mai întâi o organizare armonioasă; apoi, la fel ca sufletul şi întocmai ca acesta, trebuie să fie nemuritor. Desigur, realizarea justiţiei în cazul individului şi al statului nu se face în două planuri strict paralele.

Statul este just numai atunci când fiecare individ tinde exclusiv către obligaţia şi sarcina care îi este proprie, şi este, în felul acesta, el însuşi just. Justiţia nu înseamnă numai unitatea statului în el însuşi, sau a individului în el însuşi; ea este în acelaşi timp şi unitatea dintre individ şi stat, ce presupune stabilirea unui acord între individ şi colectivitate.

În analiza cetăţii ideale din Republica, Platon pune problema dreptăţii în formula sa clasică şi o caracterizează în două sensuri. În primul apare în ipostaza de virtute care face cu putinţă ca alte virtuţi să ia fiinţă. În al doilea rând apare ca ”oikeopragie”, în sensul că fiecare locuitor din cetate trebuie să facă ceea ce îi este propriu. Pentru filosoful grec, justiţia este cea mai frumoasă ”specie de bine”.

În dialogul din Republica, personajul Socrate combate punctul de vedere al sofiştilor, conform căreia injustiţia este mai profitabilă, iar justiţia doar o nobilă neghiobie. Pentru a aduce contraargumente la acest punct de vedere, Platon se foloseşte de mitul lui Gyges. El povesteşte legenda unui păstor aflat în slujba regelui Lydiei care, intrat în posesia unui inel fermecat, putea să se facă nevăzut oricând voia. Prin această legendă, se încearcă explicarea comportamentului în condiţiile în care, ştiindu-se nevăzut, omul poate întreprinde acţiuni drepte sau nedrepte.

Soluţia oferită de Platon este aceea că statul nu va fi drept atât timp cât părţile sale nu vor acţiona în baza ”oikepragiei”, tot aşa şi omul va fi drept, dacă toate părţile sufletului îşi vor împlini funcţiile. Concepţia lui Platon diferă de ideile noastre referitoare la justiţie, dacă noi înţelegem un gen de egalitate în tratamentul indivizilor, filosoful grec consideră justiţia ca fiind o proprietate a statului.

Societatea perfectă imaginată de Platon (în Republica) trebuie să fie bazată pe o severă deosebire de castă – în vârful piramidei sociale situându-se clasa conducătorilor-filosofi, urmată de cea a militarilor şi,în fine, de cea a celor care muncesc. Primelor două caste li se va interzice orice fel de proprietate privată, membrii acestor caste urmând să fie întreţinuţi de stat. Statul – un stat prevalent agricol – îşi va limita comerţul şi va abandona politica imperialistă.

Conform filosofiei sale, Platon considera că tot ceea ce oamenii înţeleg prin justiţie, nu înseamnă justiţie absolută, ci oglindirea ei. Practic, pentru a înţelege şi a cunoaşte adevărul, mesajul său era acela de a separa realitatea vizibilă (sensibilul), a umbrelor, de cea inteligibilă (raţională), a ideilor. Se poate spune că universalul îşi are propria realitate, iar umbrele (copiile) nu au realitate, sau că realitatea lor nu este mai mare decât ceea ce reprezintă. În acest sens dă exemplul următor : „ Un copac se oglindeşte în apă”. Ştiinţific vorbind, putem spune că realitatea imaginii copacului nu există. Totuşi realitatea ei se află în chiar existenţa copacului, pentru că, în timp ce el există cu sau fără oglindirea lui în apă, imaginea nu există în lipsa copacului.