Înainte de a vorbi despre actele premergătoare speciale efectuate de investigatorii sub acoperire, trebuie, pentru înțelesul tuturor, să definim ce sunt aceste acte premergătoare, cine sunt aceşti investigatori sub acoperire și ce rol au ei.
Așadar, actele premergătoare, denumite în literatura de specialitate investigații prealabile, au menirea fie de a completa informațiile pe care organele de urmărire le au cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, fie numai să verifice aceste informații spre a se putea desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmării penale. Aşadar, în cadrul actelor premergătoare urmăririi penale se poate desfășura un fascicul de activități care, prin funcționalitatea şi finalitatea lor, urmăresc realizarea unor obiective bine precizate în dispozițiile legale. Pot fi efectuate în această fază anumite verificări, pot fi ascultate anumite persoane, pot fi făcute cercetări la fața locului sau investigații, iar în trecut puteau fi făcute chiar percheziții.
Considerații generale privind actele premergătoare
Actele premergătoare, după cum rezultă din denumirea lor, premerg începerea urmăririi penale şi sunt efectuate anume în vederea acestei începeri.
Aceste acte reglementate prin articolul 224 din Cod proc. penală se pot efectua numai după sesizarea organului de urmărire penală, în scopul strângerii datelor necesare pentru începerea urmăririi penale “in personam” sau “in rem”.
Textul iniţial al articolului 224 din Cod proc. penală, până la modificarea Codului de proc. penală prin Legea nr. 7/1973 şi prin Legea nr. 356/2006, permite efectuarea actelor premergătoare şi în vederea sesizării din oficiu a organului de urmărire penală. În acest caz, procesul verbal de sesizare din oficiu constituie şi actul de începere a urmării penale.

În prezent, asupra necesităţii efectuării actelor premergătoare organul de urmărire penală se pronunţa prin rezoluţie motivată. Din modul de redactare a textului rezultă că actele premergătoare sunt facultative, ele nu se efectuează dacă sesizarea conţine date suficiente pentru începerea urmăririi penale. În cazul în care se întreprind actele premergătoare, acestea se limitează la îndeplinirea scopului urmărit. Îndată ce acest scop a fost atins, actele premergătoare nu mai pot fi efectuate în continuare întrucât se eludează garanţiile procesuale asigurate participanţilor la procesul penal.

Această activitate se desfăşoară după sesizarea organelor de urmărire penală potrivit regulilor prevăzute de Cod. proc. penală pentru actele de urmărire penală şi cuprinde orice fel de acte de urmărire penală care se pot întreprinde până la începerea urmăririi penale. Rezultă că în cursul efectuării actelor premegătoare nu pot fi luate măsuri preventive, măsuri asiguratorii, măsura de siguranţă sau dispuse alte activităţi care presupun începerea urmăririi penale. În conformitate cu art.224 alin. ultim din Codul procedură penală, actele premergătoare se consemnează într-un proces verbal care poate constitui mijloc de probă. Numai în felul acesta, cele stabilite în cadrul actelor premergătoare capătă relevanţă procesuală şi pot fi folosite în probaţiune.  Pentru a înțelege în mod corect sensul expresiei “poate”, la care se referă textul legii, dispoziţiile articolului 224 alin. ultim din Codul de procedură penală trebuie raportate la prevederile art. 89 din Codul de procedură penală privind mijloacele de probă scrise. Procesul verbal va cuprinde în mod corespunzător datele prevăzute la articolul 91, Cod proc. pen.

Față de aspectele evidenţiate, este de la sine înţeles că actele efectuate înainte de începerea urmăririi penale, cum ar fi cele prevăzute la art. 91 Cod pocedură penală, art. 108 Cod procedură penală, art. 115 Cod procedură penală, art. 131 Cod procedură penală, art. 224 Cod procedură penală capătă relevanţa procesuală şi pot fi folosite în probaţiune numai dacă rezultatele activităţilor respective sunt consemnate în procesul verbal întocmit potrivit art.224 alin. ultim Cod procedură penală de către organul abilitat de lege.

În cursul actelor premergătoare, organele de urmărire penală pot solicita relaţii scrise de la cei în cauză în privinţa faptei ce formează obiectul investigaţiilor prealabile începerii urmăririi penale. Doctrina şi jurisprudenţa admit că şi în acest stadiu al anchetei trebuie respectat dreptul la tăcere, organele judiciare având obligaţia să îi aducă la cunoştinţă faptuitorului acest drept. Fiind legate de prezumţia de nevinovaţie, dreptul persoanei de a nu se autoincrimina prin declarațiile sale şi obligaţia autorităţilor judiciare de a informa persoana acuzată în acest sens funcţionează pe întreaga desfăşurare procesuală şi reprezintă norme internaţionale general recunoscute având ca plecare jurisprudenţa americană (cauza Miranda versus Arizona).

În vederea strângerii datelor necesare începerii urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare organele de urmărire penală. De asemenea, pot efectua acte premergătoare lucrătorii operativi din M.A.I., precum şi lucrătorii operativi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale pentru fapte care constituie potrivit legii ameninţări la adresa siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop (art. 224 alin. 2 C.p.p.).

Aceşti lucrători operativi efectuează acte premergătoare de regulă după constatarea faptelor sau la solicitarea organului de urmărire penală. În limitele şi condiţiile prevăzute de legi speciale, pot efectua acte premergătoare şi alte organe. În jurisprudenţă s-a decis că în stadiul actelor premergătoare nu se pot asigura asistenţa făptuitorului sau exercitarea dreptului de apărare, deoarece făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau de inculpat; chiar dacă procesul verbal de consemnare a actelor premergătoare poate constitui mijloc de probă, persoanele în cauză au posibilitatea să îl combată cu alte mijloace de probă atunci când organul judiciar înţelege să îi dea eficienţa în stadiul actelor premergătoare, cu excepţia procesului verbal în care se consemnează rezultatul actelor premergătoare, alte acte nu pot constitui mijloace de probă în sensul articolului 64 Cod procedură penală.

Folosirea investigatorilor sub acoperire pentru obţinerea de dovezi privind existenţa unor infracţiuni şi identificarea autorilor Acest procedeu a fost utilizat iniţial în investigarea infracţiunilor privind traficul şi consumul ilicit de droguri. Ulterior, instituţia investigatorului sub acoperire a fost extinsă în vederea combaterii traficului de persoane, prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate. Prin Legea nr. 281/2003, instituţia a fost consacrată şi în Codul de proc. pen., primind o reglementare amănunţită (art.2241, art. 2244).

Din conţinutul dispoziţiilor art. 2241 Cod procedură penală rezultă caracterul de excepţie al acestor acte premergătoare speciale. Astfel, atunci când există indicii temeinice şi concrete că s-a săvârşit vreuna dintre infracţiunile la care se referă textul legii, pot fi folosiţi investigatorii sub acoperire, cu respectarea următoarelor condiţii:
a) rolul investigatorilor sub acoperire se limitează la activităţi de strângere a datelor şi informaţiilor privind existenţa infracţiunilor arătate la art. 2241 alin. 1 Cod procedură penală şi la identificarea persoanelor faţă de care există pre-supunerea că au săvârşit infracţiunile;
b) elementele de probaţiune privind existenţa acestor infracţiuni şi indentificarea făptuitorilor nu pot fi obţinute prin alte mijloace;
c) investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii pe baza autorizaţiei emise de procuror, activitatea fiind limitată în timp potrivit legii;
d) având în vedere că investigaţiile la care se referă art. 2241 alin. 1 Cod procedură penală constituie acte premergătoare, acestea se pot desfăşura numai după sesizarea organelor de urmărire penală potrivit art. 221 din acelaşi cod.

În acest context, expresia “pregătirea săvârşirii unei infracţiuni”, cuprinsă în norma scrisă la art. 224 alin 1, semnifică posibilitatea extinderii procedurilor autorizate potrivit art. 2242 şi vizează descoperirea altor infracţiuni dintre cele arătate la art. 2241 alin. 1 Cod procedură penală şi identificarea făptuitorilor Art. 2241 alin. 2 Cod procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, precizează că pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire numai lucrătorii operativi din cadrul poliţiei judiciare; lucrătorii operativi din cadrul organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale nu mai pot strânge date şi informaţii potrivit art. 2241 Cod procedură penală, dar pot efectua alte acte premergătoare potrivit art. 2241 alin. 2 din acelaşi cod.

Activitatea investigatorilor sub acoperire este limitată în timp de prevederile art. 2242 şi se circumscrie potrivit art. 2243 Cod procedură penală numai cauzei şi persoanei la care se referă autorizaţia emisă de procuror.
Potrivit art. 2241 alin. ultim C.p.p., modificat prin Legea nr. 356/2006, investigatorul sub acoperire este obligat să pună la dispoziţia procurorului în totalitate datele şi informaţiile culese. În reglementarea anterioară, aceste date puteau fi puse la dispoziţia organelor de cercetare penală.

Dacă aceste date şi informaţii sunt concludente şi utile în procesul de probaţiune, procurorul poate să le includă în procesul verbal întocmit potrivit art. 224 alin. ultim Cod procedură penală sau poate să procedeze la audierea investigatorului sub acoperire în calitate de martor sub o altă indentitate după începerea urmăririi penale în condiţiile art.861 alin. 7 Cod procedură penală. În practica instanţei noastre supreme s-a reţinut că declaraţia investigatorului sub acoperire ascultat de procuror în codiţiile art. 86 alin. 7 Cod procedură penală şi care a servit ca temei pentru întocmirea rechizitoriului are valoare doveditoare dacă persoana este ascultată şi în cursul judecăţii.

În acelaşi sens, în jurisprudenţa CEDO s-a decis că prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu împiedică folosirea ca surse în cadrul fazei investigative a procesului penal a informatorilor, însă utilizarea datelor furnizate de către aceştia ca probe suficiente pentru condamnarea unei persoane nu poate fi acceptată, deoarece se încalcă garanţiile cuprinse în art. 6 din Convenţie, privind dreptul la un proces echitabil.

Dispoziţiile art. 2242 alin. 1 Cod procedură penală cuprind garaţii pentru evitarea eventualelor abuzuri şi a arbitrariului în domeniul actelor premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire. Astfel se precizează “cine este autoritatea judiciară competentă să decidă autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire”, şi anume procurorul, denumirea actului procedural care se întocmeşte cu acest prilej, ordonanţa motivată, conţinutul ordonanţei (în esenţă, ordonanţa procurorului trebuie să se refere la indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura, activităţile pe care le va desfăşura investigatorul sub acoperire, indentitatea sub care acesta va desfăşura activităţile autorizate, numele persoanei bănuite de săvârşirea infracţiunii, durata autorizării de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii de fiecare dată cu cel mult 30 de zile; în total autorizarea nu poate depăşi un an în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană), conţinutul cererii de autorizare, când solicitarea este făcută de organul de cercetare penală.

Din cuprinsul art. 2243 alin. 1 Cod procedură penală, rezultă că datele şi informaţiile obţinute de investigatorul sub acoperire pot fi folosite numai într-o cauză penală şi în legătură cu persoanele pentru care a fost emisă autorizaţia potrivit art. 2242 din acelaşi cod. Dacă datele şi informaţiile obţinute au valoare probatorie, procurorul va proceda după caz în conformitate cu art. 224 alin. ultim ori art. 86 alin. 7 Cod procedură penală.

În practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României s-a subliniat că folosirea unui investigator sub acoperire în scopul surprinderii în flagrant a unei persoane în cazul infracţiunii de trafic de droguri nu constituie o încălcare a prevederilor art. 68 Cod procedură penală, deoarece făptuitorul comisese şi anterior acţiuni specifice traficului de droguri, astfel că nu se poate susţine că investigatorul sub acoperire l-a determinat să săvârşească sau să continue săvârşirea infracţiunii. Într-o altă cauză având ca obiect respectarea drepturilor la un proces echitabil, reclamantul sa adresat CEDO şi a susţinut că a fost provocat de doi poliţişti îmbrăcaţi în civil să comită infracţiunea de trafic de droguri pentru care a fost condamnat. Reclamantul a mai arătat că nu avea cazier şi că nu ar fi comis infracţiunea fără intervenţia agenţilor acoperiţi, care au acţionat din proprie iniţiativă, fără să fie deschisă în prealabil o anchetă împotriva sa.

CEDO a ajuns la concluzia că au fost încălcate prevederile art.6 din Convenţie, deoarece activitatea celor doi poliţişti a depăşit atribuţiile specifice agenţilor sub acoperire, întrucât aceştia nu s-au limitat să investigheze pasiv fapta pentru a face posibilă constatarea, fapt ce a provocat infracţiunea, iar fără intervenţia lor fapta nu ar fi fost comisă. În plus, agenţii sub acoperire nu au avut o aprobare prealabilă din partea unui magistrat. CEDO consideră că reglementările interne nu trebuie să permită folosirea probelor obţinute ca urmare a provocării agenţilor statului. Astfel, când nu există niciun indiciu în sensul că o infracţiune ar fi fost comisă şi fară invervenţia agentului sub acoperire, atunci activitatea aacestuia poate fi calificată o investigare şi are ca rezultat subminarea în mod iremediabil a cerinţei procesului echitabil.

Bibliografie
Ion Neagu – Tratat de Drept procesual penal
Nicolae Volonciu – Drept procesual penal
Alexandru Țuculeanu – Drept procesual penal
Dan Lupașcu – Codul penal ad litteram
Revista Dreptul nr. 12/2008
Gh. Theodoru –Tratat de drept procesual penal
Codul de procedură penală
Culegere de jurisprudență CEDO