Prevenirea şi combaterea delicvenţei juvenile a constituit şi constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne. Pe aceste considerente, legiuitorul viitorului Cod penal a reglementat instituţia minorităţii cu totul diferit de cea în vigoare. Două elemente de noutate vor face obiectul prezentei lucrări şi anume: vârsta răspunderii penale şi renunţarea la pedepsele ce pot fi aplicate minorului.

Legiuitorul a considerat că, în problema privitoare la vârstă, este mai potrivit pentru reglementarea instituţiilor de drept penal să se adopte diviziunea şi terminologia mai simplă din dreptul privat, care împarte persoanele în minore şi majore (1). De exemplu, în Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, art. 9 dispune că: “Minorul care a împlinit vârsta de patrusprezece ani are capacitate de exerciţiu restrânsă.”, iar art. 8 prevede: “Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră.”

Stabilirea limitei inferioare depinde de realităţile sociale şi umane dinăuntrul fiecărui stat şi din fiecare orânduire socială, de aceea nu există şi nu se propune o vârstă minimă, care să fie unanim acceptată în doctrina dreptului penal şi uniform adoptată de legiuiri penale din diferite ţări (2).

În baza unor cercetări de sociologie şi psihologie penală validate de constatări de ordin practic (3), legiuitorul micşorează vârsta răspunderii penale de la 14 la 13 ani, păstrând cele două prezumţii iuris tantum privind discernământul, ce alternează înainte şi după împlinirea vârstei de 16 ani, cât şi prezumţia absolută de nerăspundere penală.

Analizând reglementările anterioare, observăm că, în Codul penal de la 1864, limita vârstei răspunderii penale era de 8 ani, iar în Codul penal “Carol al II-lea” din 1936, modificat în septembrie 1938, limita vârstei a crescut la 12 ani. De remarcat faptul că în ambele cazuri minoritatea reprezenta o cauză de atenuare a pedepsei.

Astfel, prevederile din Codul penal Barbu Ştirbei sunt preluate şi introduse în Codul penal din 1864, care prevedea în Titlul VI, numit “Despre cauzele care apără de pedeapsă sau micşorează pedeapsa”, că, până la vârsta de 8 ani, potrivit art. 61, minorul nu răspunde penal, minorii de această vârstă beneficiind de o cauză absolută de incapacitate penală (prezumţie absolută). Între 8 şi 15 ani răspunderea fiind subordonată priceperii, minoritatea este fie o cauză de incapacitate penală, când minorul a lucrat fără pricepere, fie o cauză de atenuare a pedepsei, când acesta a lucrat cu pricepere (art. 62 C.p.). În cea de-a doua situaţie, instanţa va reduce pedeapsa. De aceeaşi atenuare a pedepsei beneficiază şi minorii din cea de-a treia categorie de vârstă (15-20 ani) care răspund penal necondiţionat (4).

Codul penal de la 1936 reglementa majoratul penal la 19 ani, distingându-se două etape de vârstă ale minorilor: până la 14 ani – denumită perioada copilăriei – când minorul nu răspundea penal şi etapa între 14-19 ani – perioada adolescenţei – în care minorul răspundea penal doar dacă se dovedea că în momentul săvârşirii faptei a lucrat cu discernământ. Ulterior, în septembrie 1938, sunt coborâte limitele de vârstă referitoare la minori, atât cea a majoratului penal de la 19 la 18 ani, cât şi cea a incapacităţii penale, de la 14 la 12 ani. Prin aceeaşi lege se suprimă denumirile de “copil” şi “adolescent”, fiind înlocuite de cuvântul minor.

În ceea ce priveşte regimul sancţionator pentru minorul delicvent din Codul penal Carol al II-lea, art. 144 prevedea în mod expres că minorul infractor nu era pasibil de nici o pedeapsă privativă de drepturi, iar amenda penală nu putea fi aplicată decât minorului mai mare de 15 ani, dacă avea “avere sau profesiune” (5).

În prezent, micşorarea vârstei răspunderii penale s-ar impune datorită scăderii nivelului de vârstă de la care minorii îşi încep “cariera infracţională”. Categoria de vârstă cea mai expusă comiterii de furturi, acte de vagabondaj şi cerşetorie fiind cea între 11-14 ani, în timp ce infracţiunile de tâlhărie, loviri şi alte violenţe, violuri, omoruri, trafic şi deţinere de stupefiante cad în incidenţa minorilor cu vârsta cuprinsă între 14-18 ani (6).

În susţinerea acestei modificări se adaugă şi statisticile ce au înregistrat în prima jumătate a anului 2007, perioada ianuarie-iunie, 770 de minori infractori, dintre care 80 având vârsta până la 14 ani.

Un alt argument în susţinerea diminuării vârstei de la care se răspunde penal îl constituie şi dezvoltarea forţată a copiilor din ziua de azi, din cauza accesului la un număr mare de informaţii care îi pot influenţa atât în sens pozitiv, cât şi negativ. Însă această dezvoltare forţată nu se identifică cu o maturizare a acestora, deoarece în ciuda cunoştinţelor pe care le dobândesc, ei nu ajung săşi însuşească şi o bogată experienţă de viaţă ce le poate conferi un mod echilibrat de a judeca.

Motivul principal din cauza căruia delicvenţa juvenilă atinge cote alarmante îl reprezintă lipsa ori gradul scăzut de educaţie primit atât în cadrul familiei, cât şi în instituţiile de învăţământ, care dovedesc pe zi ce trece o ineficienţă dramatică.

De asemenea, scăderea vârstei de la care minorii pot răspunde penal pentru faptele lor se înscrie într-o tendinţă generală în dreptul european al minorului. Astfel, întâlnim în Franţa, Anglia şi Elveţia o limitare a vârstei răspunderii penale la 10 ani, iar în Grecia şi Olanda la 12 ani (7).

Având în vedere argumentele prezentate anterior, nu consider reală soluţia scăderii vârstei răspunderii penale de la 14 la 13 ani, deoarece, aşa cum arată statisticile, minorii săvârşesc infracţiuni şi mai jos de această nouă limită. Este foarte posibil ca pe viitor şi această nouă limitare să fie şi ea coborâtă, ajungându-se astfel la modificări succesive, ceea ce creează o situaţie de instabilitate în domeniul legislativ. Astfel, dacă legiuitorul nostru îmbrăţişează ideea diminuării vârstei de la care minorul va răspunde penal, atunci aceasta ar trebui să fie în concordanţă cu realitatea obiectivă din ţara noastră.

În opinia mea, consider că legiuitorul nu ar trebui să recurgă la soluţia cea mai simplă, de scădere a vârstei, ci ar trebui să aibă mai întâi în vedere metode cât mai eficiente de combatere a delicvenţei juvenile, având ca punct de plecare cauzele care-i determină pe minori să înfrângă dispoziţiile imperative ale legii penale.

Spre deosebire de actualul cod, noul Cod penal elimină posibilitatea aplicării unei pedepse minorului care a săvârşit o infracţiune, concluzie ce reiese din interpretarea art. 115 din noul Cod penal, ce dispune că măsurile educative ce i se pot aplica acestuia sunt privative şi neprivative de libertate. De asemenea, în nici un alt articol din noul Cod penal nu este prevăzută posibilitatea aplicării unei pedepse minorului; aşa cum este în prezent, pedepsele ce pot fi aplicate minorului sunt închisoarea şi amenda, limitele acestora fiind reduse la jumătate.

Raportat la starea biopsihică a minorului, pedeapsa închisorii apare ca fiind puţin potrivită pentru realizarea scopului legii penale în raport cu infractorii minori, acest mijloc de constrângere tinzând la reeducarea infractorului major, în timp ce, pentru infractorii minori, ar fi necesară nu o reeducare, adică o refacere a educaţiei anterioare, ci o educaţie iniţială cu mijloace adecvate (8). Mai mult decât atât, ispăşirea pedepsei într-un penitenciar poate afecta psihicul fragil al minorului din cauza regimului aspru de detenţie, cât şi influenţei negative a celorlalţi condamnaţi.

Pe de altă parte, literatura juridică a găsit numeroase argumente în favoarea menţinerii pedepselor în sistemul sancţionator al minorului, cum ar fi: minorii pot săvârşi uneori fapte foarte grave şi nu ar putea fi receptivi la măsurile educative, în principiu necoercitive sau având un grad de coerciţie redus. Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi în practica judiciară în cazul unei infracţiuni de tâlhărie săvârşită în coautorat de către doi minori în vârstă de 17 ani (9).

Totodată, în multe cazuri, minorii pot încălca legea penală la o vârstă foarte apropiată de majorat, când luarea unor măsuri educative ar putea fi lipsită de eficienţă, deoarece executarea ar putea înceta la împlinirea vârstei de 18 ani. De au săvârşit infracţiuni în timpul minorităţii are loc după ce au devenit majori, situaţie în care luarea măsurilor educative ar fi nelegală.

La toate acestea se adaugă statisticile ce au stabilit că în topul ponderii diverselor sancţiuni aplicate minorilor delicvenţi în perioada 1993-1998 se află închisoarea (45,5%), urmată de libertatea supravegheată (17%) (10).

De asemenea, în ponderea medie a principalelor infracţiuni comise de minori în perioada 1989- 1999, cele de tâlhărie ocupă poziţia fruntaşă cu 19,6%, urmată de furt (18,4%), prostituţie (18,8%) şi viol (13%); infracţiuni grave ce necesită imperativ pedeapsa închisorii (11).

În ceea ce priveşte amenda, ca pedeapsă principală aplicabilă minorilor, aceasta se întâlneşte rar în practica judiciară. Şi în acest caz, aidoma pedepsei închisorii, limitele sunt reduse la jumătate. Această pedeapsă nu are o finalitate bine stabilită, încălcându-se principiul răspunderii penale personale, în cele mai multe cazuri părinţii fiind aceia care suportă consecinţele.

În orice caz, la alegerea sancţiunii trebuie să fie protejate atât interesele minorului, cât şi ale societăţii, de a fi redat netraumatizat acesteia.

Cântărind motivele pro-contra, sunt pentru menţinerea pedepsei închisorii, cu precizarea ca regimul de detenţie să fie bine reglementat, astfel încât să vină în ajutorul minorului deţinut.

Legiuitorul român, la redactarea în noul Cod penal a instituţiei minorităţii, s-a orientat către reglementarea din sistemul de drept francez, care din anul 1945 aplică o justiţie distinctă pentru minori. Justiţia franceză pentru minori cuprinde magistraţi specializaţi, jurisdicţii speciale, servicii educative, şi funcţionează după reguli speciale, adaptate particularităţilor minorului (12).

Este de remarcat faptul că pe fondul adoptării măsurilor legislative aflate în stare de proiect se impune cu necesitate pregătirea specializată a magistraţilor pentru cauzele cu minori13. În mod corect penalistul român Ioan Tanoviceanu observa: “Legiuitorul trebuie să fie mai radical şi să instituiască tribunalele părinteşti pentru minorii până la 18 ani. Aceasta e ideea admisă în general de penaliştii din Statele Unite ale Americii, cât şi din Europa.”(14)

Peste 3 ani se împlineşte un secol de la această deosebită remarcă, şi nici până azi nu s-au luat măsuri concrete şi eficace.

Note

(1) Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. II, Editura Academia Republica Socialistă România, Bucureşti, 1970, p. 230.
(2) V. Dongoroz, op. cit, p. 232.
(3) Maria-Crina Kmen, Ruxandra Raţă, Răspunderea penală a minorului, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 24.
(4) Ortansa Brezeanu, Minorul şi Legea penală, Editura All Beck Bucureşti, 1998, p. 14.
(5) Ioan Pitulescu, Criminalitatea Juvenilă, Editura Naţional, Bucureşti, 2000, p. 79.
(6) Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Evoluţii ale delicvenţei juvenile în România, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 265.
(7) http://www.monitorulsv.ro/print/66651.
(8) V. Dongoroz, op. cit, p. 232.
(9) Asociaţia Română de Știinţe Penale, Revista de drept penal studii şi practică judiciară (1994-2007), ediţia a 2-a, revăzută şi îngrijită de prof. univ. dr. George Antoniu, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.555.
(10) Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, op. cit., p. 254.
(11) Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, op. cit., p. 256.
(12) Maria-Crina Kmen, Ruxandra Raţă, op. cit., p. 187.
(13) Maria-Crina Kmen, Ruxandra Raţă, op. cit., p. 177.
(14) Ioan Tanoviceanu, Curs de drept penal, vol. I, Atelierele Grafice Socec & Co, Bucureşti, 1912, pp. 755-777.