În doctrina penală, infracţiunea continuată a cunoscut o adevărată evoluţie, plecând astfel de la reacţia împotriva asprimii pedepselor din perioada feudală şi ajungând la o unitate infracţională legală cum este definită în dreptul contemporan.Astfel, în evul mediu, situaţia impunea un remediu, mai ales în legătură cu infracţiunea de furt, deoarece – aşa cum arată Prosper Farinacius (1) – pentru cel de-al treilea furt, chiar de importanţă redusă, făptuitorul era pasibil de pedeapsa cu moartea. Alţi autori au susţinut că noţiunea de infracţiune continuată a fost elaborată mult înainte, în secolul al XII-lea, de către glosatori, şi anume de către Baldus şi Bartolus (2).

Important este faptul că datorită complexităţii infracţiunii continuate s-a impus o definire clară. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât săvârşirea de către aceeaşi persoană a două sau mai multor acţiuni-inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni, în mod obişnuit determină existenţa unui concurs de infracţiuni – infracţiunea continuată constituind o excepţie de la această regulă.

Structura infracţiunii continuate pune în lumină un element principal de pluralitate şi un element principal de unitate. Pluralitatea caracterizează latura obiectivă, iar unitatea este caracteristică laturii subiective. Din punct de vedere material, infracţiunea continuată presupune mai multe acţiuni sau inacţiuni similare; din punct de vedere subiectiv, ea este caracterizată de existenţa unei singure rezoluţii privind săvârşirea tuturor acţiunilor sau inacţiunilor.

Pluralitatea acţiunilor-inacţiunilor se conjugă pe planul laturii obiective cu două elemente de unitate. Pe de o parte, aceste acţiuni-inacţiuni trebuie să prezinte, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, adică să se caracterizeze prin omogenitate juridică; pe de altă parte, prin săvârşirea acţiunilor-inacţiunilor multiple, se realizează un rezultat global, ca sumă a rezultatelor individuale produse prin fiecare acţiune-inacţiune. Dintre elementele de pluralitate pe care le comportă infracţiunea continuată, pluralitatea acţiunilor sau inacţiunilor este elementul principal; el imprimă caracteristica de bază a laturii obiective şi, dacă nar exista factorul subiectiv unificator, ar determina existenţa unui concurs de infracţiuni.

În legătură cu natura juridică a infracţiunii continuate, în doctrină şi jurisprudenţă s-a afirmat uneori că aceasta nu ar fi decât un conglomerat artificial de mai multe infracţiuni distincte, constituit ca atare din consideraţii de ordin exclusiv sancţionator. În acest sens, s-a afirmat că infracţiunea continuată reprezintă o pluralitate de infracţiuni sub toate aspectele, cu excepţia pedepsei (ficţiune legală limitată) (3), că ea nu este decât o ficţiune juridică (4) sau că, în cazul infracţiunii continuate, ansamblul faptelor “este considerat şi pedepsit ca o infracţiune unică” (5) . Dintre elementele de unitate şi pluralitate menţionate, elementul caracterizant al infracţiunii continuate este unitatea rezoluţiei. Într-adevăr, nu numai infracţiunea continuată, dar şi concursul real de infracţiuni presupune o pluralitate de acţiuniinacţiuni care prezintă conţinutul unei infracţiuni. În această situaţie întâlnim concursul real omogen – alcătuit din infracţiuni ce aparţin, toate, aceluiaşi tip particular de infracţiune – precum şi o omogenitate juridică, care reprezintă una dintre condiţiile esenţiale ale infracţiunii continuate. Întrucât pluralitatea de acţiuni-inacţiuni şi unitatea de încadrare juridică sunt comune atât concursului real de infracţiuni, atunci când este omogen, cât şi infracţiunii continuate, rezultă că ceea ce caracterizează cu adevărat infracţiunea continuată este unitatea de rezoluţie. În absenţa acesteia, acţiunile-inacţiunile, săvârşite de subiect la diferite intervale de timp, ar reprezenta entităţi infracţionale distincte şi independente, o pluralitate de infracţiuni autonome, în concurs. Ceea ce le uneşte, făcând ca ansamblul lor să alcătuiască o singură infracţiune, este factorul subiectiv, unitatea rezoluţiei infracţionale.

Considerarea acţiunilor-inacţiunilor multiple care compun infracţiunea continuată drept o unitate infracţională – deşi acestea înfăptuiesc, fiecare în parte, conţinutul unei infracţiuni – nu este rezultatul unei voinţe arbitrare a legiuitorului nostru, ci expresia legală a unei realităţi obiective.

Pentru o mai bună înţelegere a celor prezentate mai sus vom prezenta două exemple care vor diferenţia infracţiunea continuată de concursul de infracţiuni având ca punct de plecare infracţiunea de fals de monede sau de alte valori (art. 282 C. p.).

I.P.A., lucrător la o tipografie care beneficiază de aparatură de ultimă generaţie, în pauza de masă a fiecărei zi de lucru dintr-o săptămână (între orele 1300 – 1400), când restul colegilor se află la sala de mese, rămâne la locul de muncă pentru a imprima un număr de 70 de bancnote cu valoarea nominală de 500 de lei, cu ajutorul unei matriţe confecţionate personal, şi cu ajutorul unui complice care avea grijă să nu fie descoperit în timpul falsificării. Banii sunt falsificaţi în scopul de a plăti suma de 35.000 lei unei persoane care îl şantajează.

Condiţia unităţii de subiect activ este îndeplinită.

Condiţia pluralităţii actelor de executare omogene este şi ea îndeplinită, deoarece în fiecare zi are loc activitatea de contrafacere a bancnotelor.

Condiţia unicităţii de rezoluţie trebuie privită sub două aspecte: Rezoluţia trebuie să premeargă săvârşirii tuturor acţiunilor-inacţiunilor. În speţă, procurarea şi folosirea aceleiaşi matriţe dovedeşte faptul că autorul avea reprezentarea clară a actelor de executare ce urma să le săvârşească pe întreaga durată a falsificării, şi anume contrafacerea de bancnote cu valoarea nominală de 500 lei care aduc atingere valorii sociale, numită încrederea publică în înscrisuri.

Aceeaşi rezoluţie trebuie să se menţină pe întreaga durată. În speţă, nu este schimbată modalitatea de contrafacere, nici matriţa şi nici perioada de timp a zilei în care este efectuată acţiunea de contrafacere. De asemenea, cu ajutorul complicelui, el nu este descoperit de o terţă persoană că întreprinde acţiunea de falsificare. Să presupunem că infractorul nu reuşeşte să falsifice bancnote într-o anumită zi sau o perioadă relativ scurtă de timp din cauza particularităţilor locului de acţiune ori din diverse motive: uită matriţa acasă, se mai află o persoană străină în aceeaşi încăpere etc. Aceste incidente care ţin de executarea infracţiunii, şi pe care o întrerup afectându-i derularea, nu produc urmări asupra rezoluţiei, deoarece infractorul urmăreşte acelaşi scop şi foloseşte aceleaşi mijloace și, mai departe, continuând să falsifice, adică să facă ceea ce a hotărât iniţial.

Este evidenţiată hotărârea făptuitorului de a săvârşi în mod succesiv acţiunea de contrafacere, deoarece perioada prea scurtă de timp (o oră cât durează pauza de masă) nu îi permite să efectueze 70 de falsuri într-o singură zi, dar asta nu înseamnă că în fiecare zi ia o nouă hotărâre infracţională şi începe să execute o infracţiune distinctă de celelalte, astfel că nu se poate pune problema unui concurs de infracţiuni.

Condiţia de unitate de calificare juridică este şi ea îndeplinită, acţiunile de contrafacere săvârşite succesiv creând conţinutul aceleiaşi infracţiuni de falsificare de monedă sau de alte valori.

Momentul final al infracţiunii este cel al epuizării, atunci când infractorul termină de falsificat cele 70 de bancnote pe care şi le-a propus.

Concursul de infracţiuni omogen presupune două sau mai multe infracţiuni, în speţa noastră, iar din moment ce nu apare o modificare în rezoluţia infracţională, nu putem vorbi de un concurs de infracţiuni, care se identifică prin două sau mai multe infracţiuni distincte, având fiecare câte o rezoluţie infracţională diferită una faţă de cealaltă.

II. P.A., fost lucrător la o bancă şi recent concediat, pentru a nu mai fi nevoit să-şi caute un loc de muncă şi pentru a-şi putea satisface nevoile de zi cu zi, cu ajutorul unei maşini de scris şi a unor cecuri în alb pe care le deţine din timpul cât lucra la bancă, falsifică respectivele cecuri în vederea satisfacerii diferitelor trebuinţe cotidiene. În total au fost înregistrate 20 de cecuri false, emise în perioada 20 august 2000 – 15 decembrie 2000, iar cecurile erau toate pe nume diferite.

În acest caz este vorba de o pluralitate de infracţiuni săvârşită sub forma concursului de infracţiuni, şi nu de o infracţiune continuată, pentru că elementul principal care le diferenţiază este rezoluţia infracţională.

În cazul de faţă nu avem o singură rezoluţie, deoarece fiecare act de falsificare a unui număr limitat de cecuri îşi are propria sa rezoluţie. Astfel, la început, infractorul îşi propune să falsifice un număr oarecare de cecuri raportat la nevoia ce urma a fi satisfăcută, după care se gândeşte să le pună în circulaţie, iar în cele din urmă va lua hotărârea să falsifice identitatea personală pentru a nu fi descoperit.

Astfel concepută în perioada internă activitatea infracţională, rezultă trei rezoluţii infracţionale distincte, fiecare corespunzătoare unei alte infracţiuni.

Repetarea aceluiaşi proces de concepere şi executare cerut de satisfacerea altor nevoi (plecarea într-o excursie) la un interval chiar şi foarte scurt de timp face ca autorul să ia o nouă hotărâre şi să săvârşească din nou trei infracţiuni, de acelaşi tip cu primele, dar în concurs şi nu în formă continuată, încurajat fiind şi de faptul că fiecare mod de acţionare a condus la rezultatele aşteptate.

De asemenea, fiecare cec a fost falsificat cu un scop diferit care nu a fost premergător începerii primei operaţiuni de falsificare, ci a apărut pe parcurs în funcţie de dorinţele infractorului. Această repetare a infracţiunii poate fi văzută şi din prisma faptului că infractorul a prins curaj după fiecare infracţiune comisă care şi-a produs rezultatul urmărit.

Actele de executare ce constau în falsificarea cecurilor şi punerea lor în circulaţie formează conţinutul aceleiaşi infracţiuni din art. 282 alin. 1 şi alin. 2 din C. p. – falsificarea de monede sau de alte valori.

Inculpatul săvârşeşte astfel două infracţiuni distincte: falsificarea de monede sau de alte valori (art. 282 din C.p.), şi falsul privind identitatea (art. 293 din C.p.). Avem o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului real calificat cu conexitate consecvenţională.

Conexitatea consecvenţională presupune o legătură de la cauză la efect, și astfel se comite infracţiunea de fals privind identitatea, pentru a acoperi săvârşirea infracţiunii de falsificare de monede sau de alte valori și punerea lor în circulaţie.

Note

(1) Vasile Papadopol, Doru Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Editura Casa de Editură şi Presă « Şansa » – S.R.L., Bucureşti, 1992, p. 115.
(2) Ibidem.
(3) V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Bucureşti, 1992, p. 113.
(4) Ibidem.
(5) V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român, Bucureşti, 1992, p. 113.