Percheziţia are ca efect restrângerea exercitării unor drepturi sau a unor libertăţi consacrate şi garantate atât în Constituţia Romaniei, precum: inviolabilitatea domiciliului (art. 27), libertatea fizică sau de mişcare a persoanei (art. 23), dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private (art. 26), inviolabilitatea corespondenţei şi a celorlalte mijloace legale de comunicare (art.28), cât şi reglementări internaţionale privind apărarea drepturilor omului: art. 8 – dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia europeană pentru respectarea drepturilor omului.
Atunci când prevederile legale în materie sunt încălcate, autorităţile judiciare sunt obligate să intervină pentru restabilirea ordinii de drept. De asemenea, se poate deroga de la aceste norme pentru a proteja ordinea publică, drepturile şi libertăţile celorlalţi membrii ai societăţii.

În anumite situaţii, precum executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, prevenirea răspândirii unei epidemii, se poate deroga, prin lege, de la aceste prevederi (art. 27 alin. 2 din Constituţie). Potrivit alin. 3 şi 4 ale art. 27 din Constituţie, percheziţia domiciliară constituie o excepţie de la principiul inviolabilităţii domiciliului.
De asemenea, percheziţia corporală constituie o excepţie de la principiul libertăţii individuale consacrat în art. 23 din Constituţie.
Ca procedeu probatoriu de descoperire şi de ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor materiale de probă, instituţia percheziţiei a cunoscut modificări succesive prin Legea nr. 281/2003, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.60/2006, Legea nr. 356/2006, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003, cât şi a orientărilor cuprinse în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (C.E.D.O.).
Sub aspect procesual, percheziţia este reglementată în C.proc.pen. art.100-108, care vizează condiţiile în care aceasta poate interveni, modul şi timpul în care se poate desfăşura. Percheziţia domiciliară sau corporală reprezintă o activitate procesuală prin intermediul căreia se pot procura probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia. Aceasta se dispune de judecător atunci când persoana căreia i s-a cerut să predea scrisori, telegrame sau orice altă corespondenţă, ori obiecte trimise de învinuit sau inculpat, ori adresate acestuia, fie direct, fie indirect tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea percheziţiei este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor.
Potrivit noilor reglementări ale Codului de procedură penală, astfel cum el a fost modificat prin Legea nr. 281/ 2003 şi Ordonanţa de urgenţă nr.109/2003, percheziţia poate fi dispusă după ce a fost începută urmărirea penală în cauză şi numai de către judecător prin încheierea motivată atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii. Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală. Nu trebuie să confundăm percheziţia corporală ca procedeu probatoriu, la care se referă art. 100 C. proc. pen., cu percheziţia corporală ca măsură antiteroristă sau cu percheziţia vamală, care sunt activităţi extrajudiciare. Percheziţia urmăreşte identificarea şi strângerea probelor coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente, ce pot conduce la aflarea adevărului pentru justa soluţionare a unei cauze. Percheziţia domiciliară se poate face fără autorizarea judecătorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziția consimte în scris aceasta. Nu contează forma înscrisului prin care se dă consimţământul: menţiune pe somaţia de prezentare şi predare a obiectului sau înscrisului, declaraţie separată, atestare implicită prin semnarea procesului-verbal de efectuare a percheziției.
În cazul infracţiunilor flagrante (art. 465 C.proc. pen.), dreptul organului de cercetare penală de a proceda la efectuarea percheziţiei domiciliare fără autorizația procurorului este justificat de urgenţa intervenţiei în vederea constatării şi urmăririi faptei flagrante şi, desigur, a descoperirii şi ridicării mijloacelor de probă aflate la locul săvârşirii faptei sau asupra autorului ori complicilor acestuia. Percheziţia domiciliară în timpul nopții poate fi făcută numai de procuror împreună cu ofiţeri de poliţie judiciară. Procurorul poate solicita şi obţine autorizaţia de percheziţie şi prin notă telefonică, fax sau poştă electronică în cazul infracțiunilor flagrante.
În Legea poliţiei nr. 16/ 1994, la art. 16 lit. f) şi g) se precizează că percheziţia domiciliară se poate efectua “în orice incintă a unităţilor economice, a instituțiilor publice ori particulare, a organizaţiilor social-politice, indiferent de deţinător, de proprietar sau de destinaţia acesteia, la bordul navelor şi aeronavelor române, cu respectarea dispoziţiilor legale” (lit. f) , dar cu încuviinţarea conducerii instituţiei, cât şi în locuinţa persoanei fizice (lit. g), cu consimţământul scris al persoanei fizice.

În art. 27 din Constituţie se precizează că “numai judecătorul poate ordona o percheziţie, iar poliţia poate efectua o percheziţie numai în cazul realizării unui flagrant”.

Art. 27 alin. 3 instituie două condiţii obligatorii:
mandatul emis exclusiv de magistrat şi respectarea formelor prevăzute de lege. De unde reiese că, în lipsa mandatului emis de către judecător, organele de cercetare penală nu pot invoca respectarea formelor prevăzute de lege, exceptând delictul flagrant. Percheziţia domiciliară se dispune în cursul urmăririi penale în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Participarea procurorului este obligatorie. Autorizaţia poate fi folosită o singură dată.
Dacă în cursul percheziţiei domiciliare ofiţerii de poliţie judiciară împreună cu procurorul descoperă obiecte sau înscrisuri a căror circulaţie sau deţinere sunt interzise, aceștia sunt obligaţi să le ridice în vederea confiscării (droguri,  arme albe, arme de foc ş.a.m.d.). Când procurorul se sesizează din oficiu şi întreprinde primele cercetări ale căror rezultate sunt consemnate într-un proces-verbal de cercetare la faţa locului, procesul-verbal întocmit constituie actul de începere a urmăririi penale. Percheziţia se dispune cu respectarea prevederilor art. 25-26 C.proc.pen., respectiv art. 209 C. proc. pen. privind competenţa instanţelor şi a parchetelor, iar în cazul infracţiunilor de spălare a banilor murdari, conexe cu infracţiuni de corupție, trebuie avute în vedere dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupție, aprobată prin Legea nr. 503/2002.
Atunci când urmărirea penală se efectuează în cadrul unei secţii din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, confirmarea actelor întocmite se face de procurorul şef al secţiei respective,  iar când ancheta se efectuează de către acesta, confirmarea o va face Procurorul General al acestui parchet (art. 209 alin. 5 C.proc.pen.). Organul de urmărire penală trebuie să asigure paza locului în care se efectuează percheziţia şi a echipamentului cu care se efectuează percheziţia, să folosească programul de servicii pentru a identifica şi copia diverse informaţii, urmărind totodată registrul de activitate al celui percheziţionat, precum şi documentaţia ce ar putea fi folosită în activitatea de cercetare. Percheziţia domiciliară se desfaşoară în două faze: întâi se ia la cunostinţă locul care trebuie percheziţionat, se delimitează obligaţiile celor care percheziţionează, se fixează ordinea efectuării percheziţiei şi se realizează fotografii de orientare a locului percheziţionat, precum şi fotogafiile schiţei. A doua fază constă în căutarea obiectelor şi a locurilor în care ar putea fi ascunse. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se pot face între orele 6.00–20.00, iar pentru infracţiunile flagrante sau când percheziţia urmează a se efectua într-un loc public, percheziţia se poate desfăşura şi în afara acestor ore. Percheziţia începută între orele 6.00– 20.00 poate continua şi în timpul nopţii. Expresia “în timpul nopţii”, utilizată de art. 27 alin. 4 din Constituţie, semnifică “noaptea reală”, adică intervalul de timp cuprins între lăsarea întunericului şi ivirea zorilor. Din acest punct de vedere, intervalul relativ la timpul de efectuare a percheziţiei domiciliare menționat în art. 103 C.proc.pen., şi anume între orele 6.00 – 20.00, trebuie să se circumscrie, în privinţa momentului începerii percheziţiei, exigenţelor textului constituţional. Cu alte cuvinte, trebuie avute în vedere modificările orare din timpul anului calendaristic. De asemenea, se pot efectua percheziţii simultane în mai multe imobile cu destinaţie de domiciliu, birouri, sedii ale pesoanelor juridice, unde organele de cercetare penală consideră că s-ar găsi obiecte, înscrisuri cu care se pot proba săvârşirea de infracţiuni, se pot identifica făptuitori. Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca, în prealabil, să se legitimeze şi să prezinte autorizaţia dată de judecător. Pentru ca acţiunile autorităţilor judiciare să nu fie abuzive, art. 104 C.proc.pen. stabileşte că percheziţia domiciliară se va efectua în prezenţa persoanei în cauză, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu. Când persoana la care se face percheziţia este reținută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. Pe perioada efectuării percheziţiei este interzisă efectuarea a oricăror acte procedurale în aceeași cauză, care prin natura lor ar împiedica-o pe persoana faţă de care se face percheziţia să participe la aceasta (art. 104 alin. 5 C.proc.pen – modificat prin Legea nr. 356/2006). Dacă persoana la care se face percheziţia este prezentă, permanent se vor urmări şi reacţiile acesteia, fiind necesar a se insista asupra acelor locuri care produc stări emoţionale tensionate celui percheziţionat. La percheziţie, pe lângă specialiștii care însoţesc procurorul şi formează echipa de cercetare, politişti, informaticieni, economişti, criminalişti, un rol deosebit îl au şi martorii asistenţi, persoane străine de cauză şi dezinteresate care atestă prin prezenţa şi semnăturile lor pe procesul-verbal de percheziţie că această activitate s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Potrivit art. 107 C.proc.pen., obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi celor care asistă la percheziţie, pentru a fi recunoscute şi pentru a fi însemnate de către acesta spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează. Prezentarea obiectelor şi înscrisurilor martorilor asistenţi are menirea de a contracara eventuala apărare a învinuitului sau inculpatului, cum că acestea nu au fost ridicate de la domiciliul său. Dacă pe aceste obiecte sau înscrisuri nu se pot face însemnări sau nu se pot aplica etichete şi sigilii, acestea se împachetează şi se închid laolaltă, după care se aplică sigilii. Obiectele care nu se pot ridica se sechestrează şi se lasă în păstrare celui la care se află sau unui custode. Probele pentru analiză se iau cel puțin în dublu şi se sigilează, una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, reprezentantului sau ori unui membru al familiei, iar în lipsa acestora, celor cu care locuieşte sau unui vecin şi, dacă este cazul, custodelui. Organul de urmărire penală atrage atenţia persoanei în păstrarea căreia sunt lăsate obiectele că este obligată să păstreze aceste obiecte, nerespectarea acestei obligaţii putând atrage pe lângă sancţiunea amenzii judiciare prevăzută în art. 198 lit. f) .proc.pen., şi sancţiunea penală prevăzută în art. 244 alin. 3 C.pen. Organul judiciar care efectuează percheziţia este obligat să ia măsuri pentru ca aceste date să nu devină publice (art. 105 alin. 3 C.proc.pen). În acest scop, organul judiciar atrage atenţia martorilor asistenţi şi celorlalte persoane străine care asistă la efectuarea percheziţiei că au obligaţia de a nu divulga fapte şi împrejurări legate de viaţa personală a celui la cere se face percheziţia. Prin efectuarea percheziţiei corporale este afectată libertatea individuală. Pentru percheziţia corporală nu se mai cere autorizaţia judecătorului.

Percheziţia poate fi efectuată de organele judiciare şi înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergătoare. Percheziţia corporală se efectuează prin căutarea obiectelor şi a urmelor pe şi în corpul omului, pe şi în interiorul îmbrăcămintei, ea cuprinzând deci atât percheziţia corporală, cât şi a hainelor, şi chiar a obiectelor de uz personal, cum sunt poșetele, geamantanele şi sacoşele. Percheziţia persoanei trebuie să se realizeze de persoane de acelaşi sex cu cea percheziţionată, astfel încât să nu fie lezate reputaţia, drepturile persoanei şi viaţa intimă a acesteia. Percheziţiile se pot efectua şi de organele de constatare prevăzute în art. 215 C. proc.pen.
În acest sens, comandanţii de nave şi aeronave şi subofiţerii trupelor de grăniceri pot efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi pot verifica lucrurile pe care aceștia le au asupra lor. Percheziţia în loc deschis se realizează, de asemenea, în două faze: se stabilesc particularităţile locului percheziţionat, iar în cea de-a doua fază se recurge la căutarea propriu-zisă în teren, urmărindu-se eventualele deosebiri în mediul înconjurător, folosindu-se detectoare de mine în cazul obiectelor de metal şi a câinilor în cazul stupefiantelor. De asemenea, în locurile deschise se vor examina culturile de cânepă, care de cele mai multe ori disimulează culturile de canabis. Consemnarea rezultatelor percheziţiei este reprezentată de procesul-verbal, care trebuie să cuprindă, pe lângă menţiunile prevăzute în art. 91 C.proc.pen., şi locul, timpul, condiţiile în care înscrisurile şi obiectele au fost descoperite şi ridicate; enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute. În procesul-verbal se consemnează obiectele care au fost ridicate, precum şi acelea care au fost lăsate la păstrare. Obiectele care nu au putut fi ridicate sunt sechestrate, potrivit procedurii prevăzute în art. 165 C.proc.pen. În procesul-verbal al percheziţiei se face referire numai despre numărul şi natura obiectelor sechestrate, descrierea acestora făcându-se în procesul-verbal separat care constată sechestrarea lor. În procesul-verbal se vor menţiona şi date privind identitatea martorilor asistenţi, menţionând şi  observaţiile pe care aceştia au fost invitați să le facă cu privire la cele constatate şi la desfăşurarea operaţiilor la care asistă. Dacă este cazul, se face menţiune despre împrejurarea că percheziţia domiciliară a fost efectuată fără autorizaţia procurorului, dar cu consimţământul persoanei la care s-a făcut, precum şi despre faptul că percheziţia a continuat şi după ora 20.00.
Copia de pe procesul-verbal se va lăsa persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele sau înscrisurile, ori reprezentantului acestuia sau unui membru al familiei, iar în lipsa lor, celor cu care locuieşte sau unui vecin sau, dacă este cazul, custodelui. Alături de procesul-verbal, ca mijloace auxiliare de fixare a rezultatelor, se mai foloseşte fotografierea, înregistrarea video-magnetică, filmarea şi, atunci când este necesar, se execută schite sau desene ale locului percheziției. Fotografiile de percheziţie vor fixa pentru început ansamblul sau locul care urmează a fi percheziţionat, după care se va proceda la efectuarea unor fotografii de detaliu, urmând a se evidenţia ascunzătorile sau lucrurile de camuflare a obiectelor descoperite şi care contribuie la stabilirea adevărului în cauză. Superioare fotografiilor apar înregistrările video, precum şi filmările, care pot reda întreaga perioadă a desfăşurării percheziţiei, obiectele descoperite, ascunzătorile în care erau poziţionate, dar şi reacţiile celor percheziţionaţi, împrejurare deosebită în declanșarea percheziţiei, dar şi ulterior, în timpul audierilor, când stările emoţionale şi de tensiune psihică pot fi sesizate direct şi conduc către anumite concluzii în legătură cu săvârşirea faptelor.

Potrivit art.109 C.proc.pen., obiectele şi înscrisurile, în funcție de natura lor, pot fi ataşate la dosar sau păstrate în alt mod. Obiectele şi înscrisurile ridicate care nu sunt ataşate la dosar pot fi fotogafiate, dar fotografiile vizate se atașează la dosar. Până la soluţionarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează la organele de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, iar cele care nu au legătură cu cauza se vor restitui persoanei căreia îi aparţin, excepţie făcând obiectele supuse confiscării speciale.

Aspecte privind jurisprudența în materia percheziției

Printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-o cauză privind săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri, s-a decis că nu constituie percheziţie domiciliară, în sensul art. 100 C. proc.pen., ridicarea de obiecte conţinând droguri descoperite de către lucrătorii de poliţie într-o locuinţă în urma unei sesizări pentru tulburarea liniştii publice, înainte de începerea urmăririi penale, aceasta fiind legală, potrivit prevederilor art. 213 C. proc. pen. Curtea Constituţională a precizat că lipsa citării părţilor la încuviinţarea percheziţiei în camera de consiliu nu încalcă drepturile constituţionale şi procedurale ale acestora, deoarece, potrivit legii, percheziţia se face de regulă, în prezenţa persoanei în cauză şi, obligatoriu, a doi martori asistenţi.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dacă din cuprinsul sesizării adresate organului de urmărire penală sau al actelor premergătoare, după caz, rezultă suficiente date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, urmărirea penală începe in rem. Dacă din aceleaşi date rezultă suficiente indicii şi cu privire la autorul infracţiunii, urmărirea penală începe in personam. Într-o cauză privind percheziţionarea biroului unui avocat, C.E.D.O. a precizat că eliberarea unui mandat de percheziţie pentru ridicarea unor documente fără altă menţiune sau limitare – fapt care a permis persoanei care a efectuat percheziţia să examineze toate documentele găsite în fişete – constituie o încălcare a prevederilor art. 8 din Convenţia europeană, cât şi a prevederilor relative la dreptul la apărare. În cauza X contra Belgiei, Comisia considera că poliția, cercetând autovehicolul staţionat într-un loc public, a acţionat în exercitarea competenţelor sale de poliţie judiciară, în scopul cercetării infracţiunilor şi strângerii de probe şi, prin urmare, această percheziţie, deşi nu este prevăzută în mod specific în prevederile legale naţionale, nu poate fi considerată ca fiind ilegală.

Sancţionarea nerespectării dispoziţiilor legale privind percheziţia

Dispunerea sau efectuarea percheziţiei în alte condiţii decât acelea prevăzute de lege, atrage, după caz, sancţiuni disciplinare, potrivit art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor ori sancţiuni penale potrivit art.192 C.pen. (violarea de domiciliu) sau art. 247 C.pen.  (abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi). Potrivit art. 64 alin. 2 C.proc.pen., mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal. Contestarea legalităţii procesului-verbal se poate face prin raportare la prevederile art. 197 C.proc.pen. privind nulităţile procesuale. Legea penală sancţionează divulgarea secretului profesional, adică divulgarea fără drept a unor date de către cel care le-a cunoscut în virtutea funcției sau profesiei, dacă fapta este de natură să aducă prejudicii unei persoane (art.196 C.pen.).
Legislaţia din România privind percheziţia respectă, în general, normele reglementate în Constituţie şi în reglementările internaţionale din Convențiile şi Pactele la care România este parte. De altfel, potrivit art. 20 din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între reglementările interne şi cele internaţionale privitoare la ocrotirea drepturilor omului, în activitatea de interpretare şi aplicare a legii, autorităţile judiciare dau prioritate reglementărilor internaţionale.