Potrivit principiului dreptului comun “contractul este legea părţilor”, convenţiile legal făcute trebuie respectate întocmai de părţile ontractante. În practică se întâlnesc şi situaţii în care una dintre părţi – debitorul – nu îşi execută de bună-voie obligaţiile contractuale comerciale, situaţii în care se naşte răspunderea contractuală şi efectele acesteia.

I. Răspunderea contractuală în dreptul comercial

Răspunderea contractuală implică faptul că debitorul este obligat să execute toate obligaţiile contractuale, iar în cazul neexecutării, a unei executări necorespunzătoare sau cu întârziere se cauzează creditorului un prejudiciu pe care debitorul este obligat să îl repare.1 (cu trimitere la art. 988 C.civ.: “Orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a cazionat, a -l repara.”²).
Codul civil reglementează numai răspunderea delictuală – la articolul 988 şi următoarele –, răspunderea contractuală fiind abordată alături de daunele- interese în capitolul referitor la “Efectele obligaţiilor”(art. 1.073-1.090 C. civ.).
Trebuie menţionat faptul că răspunderea contractuală a debitorului nu este un efect al obligaţiei derivate din contract, ci din încălcarea clauzelor acestuia. Putem deduce astfel că între efectul corespunzător obligaţiei contractuale şi acordarea de daune-interese se află neexecutarea.
În ceea ce priveşte particularităţile răspunderii contractuale, acestea sunt în strânsă legătură atât cu obligaţiile specifice contractului, cât şi cu efectele implicate de neîndeplinirea obligaţiilor.
În ciuda acestui fapt, părţile, prin intermediul unei convenţii, pot modifica limitativ dispoziţiile cu privire la consecinţele neexecutării în tot sau în parte a obligaţiilor ce decurg din contract. Această modificare poate avea drept obiect înlăturarea, limitarea sau agravarea răspunderii, situaţie în care neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere nu provine din dolul ori culpa gravă a celui ce se obligă.
Potrivit dreptului comercial, modificarea prin intermediul unei convenţii a răspunderii contractuale poate fi atât cu privire la condiţiile acesteia, cât şi la efectele ce se desprind din aceasta.³

II. Reguli speciale ale răspunderii contractuale comerciale . Funcţiile penalităţilor şi acordarea lor

Legiuitorul, în dorința de a întări disciplina în planul elaborării contractelor, a enunţat Legea nr. 469/2002 în care sunt menţionate anumite reguli speciale cu privire la răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale din domeniul comercial.⁴
Regulile sunt următoarele:
– Potrivit art. 3 alin. (1) din legea menţionată “Părţile contractante au obligaţia efectuării tuturor plăţilor la data scadenţei, stabilită conform contractelor.”
– Conform art. 4 alin. (1) din legea de mai sus. “În contractele încheiate, părţile contractante vor prevedea ca, în cazul neîndeplinirii în termen de 30 de zile de la data scadenţei a obligaţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1), debitorii să plătească, în afara sumei datorate, penalităţi pentru fiecare zi de întârziere”.
– La art. 4 alin. (2) se precizează: “În contractele comerciale dintre părţile contractante, indiferent de forma în care acestea se încheie, în afara penalităţilor contractuale prevăzute la alin. (1), pentru compensarea prejudiciului suferit de către creditor ca urmare a îndeplinirii cu întârziere sau a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de debitor, se pot include şi daune-interese pentru neexecutarea totală sau parţială a contractului, sub forma daunelor moratorii sau a celor compensatorii.”⁵
Deşi textul Legii nr. 469/2002 face referire expressis verbis la penalităţi de întârziere, s-a apreciat că acestea reprezintă o pedeapsă civilă, neavând caracter reparatoriu, intenţionând să determine părţile a executa obligaţii la termenul de scadenţă, utilizând ca mijloc de constrângere pentru a-l determina pe debitor la executarea obligaţiei-daunele cominatorii.
– Art. 4 alin. (2) “consacră răspunderea sub forma penalităţilor”, implicând o calificare contra legem în opinia lui S. D. Cărpenaru, au-tor al unei lucrări intitulate “Drept comercial român”. Acest articol al Legii nr. 469/2002 dă posibilitatea obţinerii daunelor-interese în situaţia în care penalităţile nu acoperă prejudiciul datorat întârzierii executării obligaţiei contractuale, despăgubiri acordate în completarea penalităţilor.
Printre funcţiile penalităţilor se pot menţiona următoarele:
1. Funcţia sancţionatorie – pentru că se aplică asemenea unei pedepse în cazul încălcării clauzelor contractuale cu rol de lege între părţile contractante.
2. Funcţia compensatorie – se referă la faptul că penalităţile compensează prejudiciul cauzat de întârzierea debitorului în stingerea obligaţiei la data scadenţei.
3. Funcţia preventivă – are rolul de a determina partea ce se obligă să îşi îndeplinească obligaţiile derivate din contract la timp pentru a evita plata unor sume de bani în plus.
În art. 4 alin. (3) se specifică faptul că penalităţile pentru întârziere nu pot depăşi suma pentru care acestea s-au calculat, dacă părţile nu au stipulat contrariul în convenţia încheiată.

III. Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent ) a dreptului comun , aplicabilă şi în dreptul comercial

Cazurile în care executarea directă sau în natură nu mai este posibilă determină executarea indirectă a obligaţiilor sau executarea prin echivalent, acestea putând fi obţinute:
– pentru obligaţiile de a face, obligaţii intuitu personae ce trebuiau să fie executate într-un anumit termen considerat esenţial de către creditor şi care nu a fost respectate de către debitor;
– pentru obligaţiile de a nu face, în cazul în care cel ce se obligă încalcă obligaţiile contractuale ce includ abţinerea de la săvârşirea unui act.
Aşadar, executarea indirectă a obligaţiei reprezintă un drept al creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului survenit prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei, potrivit Teoriei Generale a Obligaţiilor din dreptul civil, perfect aplicabilă cazului încadrat dreptului comercial.⁶

IV. Corelaţia între răspunderea contractuală şi dreptul la  despăgubiri

Răspunderea contractuală include dreptul la despăgubiri, neexistând propriu-zis o răspundere contractuală fără un drept la daune-interese din partea creditorului. Conform art. 1.073 C. civ., “creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei şi, în caz contrar, are dreptul la dezdăunare”.⁷ Dezdăunările, despăgubirile sau daunele-interese reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor privitor la executarea obligaţiei şi se pot acorda fie sub forma unei sume globale, fie a unor sume prestate periodic.
Categoriile de despăgubiri (daune-interese) sunt:
– despăgubiri moratorii – reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor în urma executării cu întârziere a obligaţiei; aceste despăgubiri se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei debitorului;
– despăgubiri compensatorii – echivalează prejudiciul suferit de creditor în urma neexecutării totale sau parţiale a obligaţiei; despăgubirile din această categorie nu se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, ele înlocuind această executare.
În concluzie, executarea indirectă a obligaţiei reprezintă executarea patrimonială a obligaţiei pentru că, prin fenomenul subrogaţiei reale, res succedit pretii et pretium loco rei , suma de bani ori echivalentul capată numele de daune-interese.

V. Condiţiile acordării despăgubirilor

Condiţiile acordării despăgubirilor sunt următoarele:
– condiţia rezultată din art. 1.082 C. civ. – creditorul ce nu a suferit nici un prejudiciu prin neexecutarea corectă a obligaţiei (fapta ilicită) nu are dreptul la daune-interese;
– între neexecutare, executare corespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei sau prejudiciu trebuie să existe şi să se dovedească o legătură de cauzalitate, proba incumbând creditorului;
– existenţa culpei debitorului în neexecutarea obligaţiei, aceasta trebuind să fie imputabilă debitorului, neexecutarea fiind datorată culpei sau relei lui credinţe, potrivit art. 1.082 C. civ.⁸ Pentru clarificarea situaţiilor în care debitorul nu prezintă culpa pentru neexecutarea corespunzătoare a obligaţiei, legiuitorul a enunţat şi art. 1.083 C. civ., în care se precizează că forţa majoră şi cazul fortuit exonerează de răspundere partea ce se obligă din contract. ⁹

Legea construieşte, de asemenea, un criteriu al culpei, în raport de care se stabileşte culpa debitorului în executarea obligaţiei, criteriu obiectiv desprins din art. 1080 alin. (1) şi (2) C. civ. cu privire la diligenţa bunului proprietar, dispoziţie ce se aplică mai riguros când depozitul este cu titlu oneros (specific dreptului comercial), iar depozitarul s-a oferit a primi lucrul în depozit (art. 1.600 C. civ.);
– executarea obligaţiei în natură, potrivit contractului încheiat, să fie absolut imposibilă; în cazul în care aceasta ar fi posibilă, nu s-ar mai putea acorda daune compensatorii;
– punerea debitorului în întârziere, însă simpla împlinire a termenului la care trebuia să fie executată obligaţia nu îl pune pe debitor în întârziere, potrivit dies non interpellat pro hominem, fiind necesară o manifestare de voinţă formală din partea creditorului, prin care se cere executarea obligaţiei asumate de debitor (notificare de la executorul judecătoresc sau cerere de chemare în judecată pentru executarea obligaţiei potrivit dreptului comun). Există şi excepţii de la acestă regulă, în care obligaţia, prin natura sa, trebuia îndeplinită într-un termen determinat, fără nici o formalitate ulterioară: fie potrivit legii (art.1.078 C. civ., art. 1.079 C. civ., art. 1.370 C. civ.), fie când părţile au convenit expres acest lucru sau în cazul obligaţiilor continue (ex. de furnizare a energiei electrice), fie în cazul obligaţiilor de a nu face. Efectele urmate de punerea în întârziere sunt: daunele-interese moratorii datorate de către debitor, dreptul creditorului de a cere daune-interese compensatorii, iar în cazul obligaţiei de a da un bun individual determinat, riscul se strămută asupra debitorului. În dreptul comercial, fructificarea de drept a banilor ¹⁰ (dies interpellat pro hominem) se aplică potrivit art. 43 C. com.: “datoriile comerciale lichide şi plătibile în bani produc dobânda de drept din ziua când devin exigibile.”

VI. Evaluarea daunelor -interese

Stabilirea despăgubirilor se poate face:
1. Pe cale judecătorească – evaluarea judiciară – realizată de instanţa de judecată după criteriile stabilite de lege (art. 1.084 – 1.086 C. civ); prejudiciul cauzat creditorului cuprinde şi pierderea sau paguba efectiv suferită (damnum emergens) şi câştigul pe care creditorul nu l-a putut realiza (lucrum cessans). De la regula privind imprevizibilitatea prejudiciului ce nu se datorează (în domeniul contractual), există o excepţie, când vina debitorului în executarea obligaţiei îmbracă forma dolului, adică a intenţiei (art. 1.085 C. civ.), deoarece în această situaţie problema reparării prejudiciului este strămutată în domeniul delictual.
2. Prin lege – evaluarea legală – are ca obiect o sumă de bani sau o obligaţie ce poate fi executată în natură; în cazul acestei evaluări, debitorul nu este ţinut la plata daunelor-interese compensatorii, ci numai la plata celor moratorii (pentru întârziere); în dreptul civil, părţile nu pot prevedea o dobândă mai mare, dar pot prevedea o dobândă mai mică, spre deosebire de dreptul comercial, pentru diferite situaţii speciale, dispoziţiile legale prevăd o altă dobândă legală; pentru cazurile din domeniul comerţului, creditorul nu are obligaţia de a face dovada că prin întârziere s-a cauzat un prejudiciu, daunele-interese fiind datorate, de obicei, de la data chemării în judecată.
3. Prin convenţia părţilor – evaluarea convenţională – în care se disting două situaţii:
a) părţile contractuale convin asupra cuantumului daunelor-interese după ce s-a încălcat obligaţia stabilită;
b) părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor înainte de producerea prejudiciului.
Pentru aceste cazuri, părţile contractuale pot proceda în două feluri:
I. se evaluează de către părţi daunele-interese printr-o convenţie separată de contractul din care rezultă obligaţia principală, dar înainte de producerea prejudiciului creditorului;
II. părţile prevăd o clauză contractuală în cuprinsul contractului prin care anticipează întinderea prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei; o astfel de clauză se numeşte clauza penală, aceasta putând fi inserată inclusiv în convenţie separată contractului generator de obligaţie.
Potrivit art. 1.066 C. Civ. referitor la “a da un lucru”, clauza poate fi obligaţia debitorului de a presta creditorului o sumă de bani ori altă valoare patrimonială.

VII. Clauza penală – noţiune şi obiect

În conformitate cu art. 1.066 C. civ., “Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligaţii, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare în parte-i”.
Având în vedere faptul că aceasta reprezintă o convenţie între părţi, accesorie obligaţiei contractuale principale, este eficientă numai în măsura în care reprezintă, în mod real, o garanţie pentru beneficiarul acesteia. Clauza penală trebuie materializată obligatoriu în formă scrisă, potrivit naturii sale contractuale. Obiectul clauzei penale, potrivit art. 1.066 C. civ., constă de obicei într-o o sumă de bani (determinată sau determinabilă), numită penalitate, sau în alt obiect, lucru sau valoare patrimonială.

VIII. Natura juridică a clauzei penale potrivit Codului civil şi le gislaţiei comerciale

Privind natura juridică a clauzei penale s-au exprimat mai multe opinii:
1. majoritatea autorilor consideră clauza penală o modalitate de evaluare a prejudiciului produs în patrimoniul creditorului;
2. clauza penală reprezintă un mijloc de garanţie a executării obligaţiei aflat la îndemâna creditorului (I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa);
3. clauza penală are o natură dublă, fiind atât un mijloc de evaluare anticipată a despăgubirilor pentru neexecutarea corespunzătoare a  obligaţiei, cât şi un mijloc de garanţie a executării obligaţiilor ce decurg din convenţia încheiată¹¹ (V.D. Zlătescu);
4. clauza penală are o natură contractuală, reprezentând o convenţie, trebuie să respecte condiţiile de validitate legale (conf. art. 948 C. civ.):capacitatea juridică a părţilor, consimţământul acestora, obiectul şi cauza. Fiind o convenţie, clauza penală poate fi modificată sau chiar desfiinţată de către părţi.
Privind natura juridică legală sau contractuală, au existat controverse sub regimul Legii comerciale nr. 76/1992 (în prezent abrogată) pentru cazul în care părţile nu au prevăzut în contract penalităţi pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, jurisprudenţa fiind adepta opiniei în care clauza penală face parte din contract, chiar dacă părţile nu au prevăzut-o, urmându-se a se aplica penalităţile legale (0,4%), însă doctrina de specialitate şi practica judiciară considerau că penalităţile legale se aplică numai dacă în contract s-a prevăzut clauza penală (S.D. Cărpenaru, “Drept comercial român”, Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 399-40 etc.).
Caracterele juridice ale clauzei penale:
1. Este o convenţie cu caracter accesoriu pentru convenţia ce stipulează obligaţia principală, aplicându-se principiul accesorium sequitur principale, ceea ce implică faptul că, în lipsa valabilităţii obligaţiei principale, clauza penală nu mai este valabilă, dar nu şi invers (art. 1.067 C. civ.); caracterul accesoriu al clauzei penale se deduce din finalitatea acesteia: clauza penală urmăreşte în mod indirect executarea obligaţiilor ce derivă din contract, şi nu încasarea penalităţilor.
2. Clauza penală determină anticipat cuantumul prejudiciului în caz de neexecutare a obligaţiei contractuale, însă nu creează posibilitatea debitorului de a se libera printr-o altă prestaţie decât cea principală. Trebuie menţionat faptul că, în cazul în care creditorul aduce la îndeplinire obligaţia în natură a debitorului, pe cheltuiala acestuia din urmă, prin aplicarea art. 1.076 – 1.077 C. civ., debitorul este obligat la restituirea cheltuielilor făcute de creditor, chiar dacă ele depăşesc cuantumul clauzei penale.
3. Prin intermediul clauzei penale, creditorul nu trebuie să dovedească prejudiciul suferit, existând prezumţia de prejudiciu, irefragabilă, jure et de jure, adică nu poate fi înlăturată.
4. Cuantumul daunelor stabilite prin evaluarea convenţională a părţilor prin clauza penală nu poate fi modificat de instanţa de judecată, nici în plus şi nici în minus, cu excepţia cazului în care obligaţia principală a fost executată de către debitor parţial, instanţa putând micşora în acestcuantumul daunelor-interse convenţionale, în conformitate cu ceea ce s-a executat (art. 1.070 C. civ.), micşorare ce reprezintă o facultate pentruinstanţă, dar nu o obligaţie în caz de executare parţială a obligaţiei principale.
5. Clauza penală stabilită pentru neexecutare nu va putea fi cumulată cu executarea în natură, însă clauza penală prevăzută pentru întârziereaexecutării obligaţiei se poate cumula cu executarea în natură, creditorul având posibilitatea de a cere atât executarea în natură, cât şi obligaţia dedusă din clauza penală.
6. Clauza penală este datorată în cazul care condiţiile acordării despăgubirilor sunt îndeplinite (existenţa culpei debitorului, punerea în întârziere a debitorului, cu excepţia cazului când este de drept pus în întârziere, neexeecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiei; prejudiciul este prezumat).
7. Potrivit dreptului comun, clauză penală este interzisă în contractele de împrumut.¹²
8. Creditorul obligaţiei cu clauza penală este considerat un creditor chirografiar, neavând un drept de preferinţă ce vine în concurs cu ceilalţicreditori chirografiari ai aceluiaşi debitor.¹³

IX. Utilitatea clau zei penale .

Funcţiile acesteia
Un avantaj al menţionării clauzei penale constă în evitarea unui eventual litigiu între părţi, finalizat cu un proces în care să se oblige debitorul la plata sumelor de bani, acestea având rol de despăgubiri, evitându-se totodată și dificultatea sistemului probator.
Pe de altă parte, utilitatea clauzei penale se datorează şi scutirii părţilor de a aduce probe cu privire la existenţa şi întinderea prejudiciului, respectiv a cuantumului daunelor-interese ce îi revin creditorului.
Sub un aspect teoretic, utilitatea clauzei penale se deduce din funcţiile acesteia din cadrul raporturilor contractuale. Funcţiile clauzei penale se deduc atât din cuprinsul art. 1.066 C. civ., cât şi din celelalte dispoziţii legale care fac trimitere la aceasta:
1. Funcţia anticipativă – depinde în întregime de voinţa părţilor, regula previzibilităţii prejudiciului având o excepţie – atunci când în neexecutarea obligaţiei intervine dolul debitorului, corespunzător delictelor civile.
2. Funcţia de garanţie a clauzei penale: debitorul dă “asigurarea” creditorului un lucru pentru executarea obligaţiei; de lege lata, clauza penală nu conferă creditorului o garanţie specială pentru bunurile debitorului.
3. Funcţia de asigurare a executării obligaţiilor, funcţie condiţionată de raportul dintre cuantumul penalităţilor şi cel al daunelor-interese, conducând la determinarea debitorului de a evita plăţile suplimentare; ca funcţie mobilizatoare la executare, penalităţile sunt progresive pentru întârzierea în executare;
4. Funcţia sancţionatorie – plata penalităţilor are rolul de a pedepsi  neexecutarea obligaţiei.
5. Funcţia limitativă de răspundere a clauzei penale – potrivit dreptului  comercial – în care penalitatea este fixată la un nivel maxim al despăgubirilor.
6. Funcţia compensatorie – funcţia principală – constând în evaluarea şi acoperirea pagubei produse de debitor creditorului pentru neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contract.

X. Regimul juridic al dobânzii legale

Definirea termenului de dobandă se desprinde din art. 6 din O.G. nr. 9/2000: “Prin dobândă se înţelege nu numai sumele socotite în bani cu acest titlu, dar şi alte prestaţii sub orice titlu sau denumire, la care debitorul se obligă drept echivalent al folosinţei capitalului.”, utilizându-se astfel şi alţi termeni ca ”despăgubire” sau “penalitate” cu acelaşi înţeles cu cel de “dobândă”.
În cadrul juridic al aplicării dobânzii se disting trei situaţii:
1. Dobânda cu caracter reparatoriu se aplică sub forma daunelor-interese în cazul neexecutării obligaţiilor la termenul specificat în contract, implicând o evaluare legală a despăgubirilor (art.1.088 C. civ.)
2. Dobânda se prezintă ca o contraprestaţie datorată de debitor creditorului, cum ar fi în cazul contractului de împrumut (sau de creditare), reprezentând fructele civile ale sumei luate cu împrumut.
3. Dobânda acordată de CEC sau de bănci pe baza contractului de depozit pentru depunerile de bani de către persoane fizice şi/sau juridice diferă în funcţie de tipul depozitului: dacă acesta este “la vedere” sau “la termen”.
Dobânda legală aplicabilă în prezent obligaţilor băneşti este reglementată prin O.G. nr.9/2000. În dreptul comercial, părţile pot stabili în convenţia încheiată o dobândă mai mare decât cea legală (cu titlu de daune-interese moratorii), putându-se pretinde ulterior despăgubiri în completare (daune-interese compensatorii), pentru acoperirea în întregime a prejudiciului. În teoria de specialitate şi practica judiciară au existat opinii diferite cu privire la aplicarea dobânzii: pe de o parte se consideră că dobânda de 6% pe an  este încă în vigoare datorită neabrogării Decretului nr. 311/1954, cel puţin în dreptul civil, în dreptul comercial aplicându-se dobânda practicată pe piaţa, potrivit libertăţii de voinţă a părţilor.
Domeniul de aplicare a dobânzii legale se determină analizând O.G. nr. 9/2000, când dobânda legală se aplică: (1) numai obligaţiilor legale sau contractuale ce constau în sume de bani (nu predarea mărfurilor sau respectarea condiţiilor de calitate al acestora etc.) şi (2) numai pentru răspunderea debitorului pentru întârzierea executării obligaţiei sale financiare, şi nu pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare.
Stabilirea dobânzii legale în materie civilă şi comercială se determină coroborând şi respectând art. 56 C. com., art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000:
“Dobânda legală se stabileşte în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R.” sau art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000: ”În toate celelalte cazuri, dobânda legală se stabileşte la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de B.N.R., diminuat cu 20%, acest scont fiind publicat de B.N.R. în Monitorul Oficial.” Excepţia prevăzută în art. 4 din O.G. nr. 9/2000 exprimă dobânda aplicabilă raporturilor de comerţ exterior (cu plata în monedă străină) sau în alte relaţii economice internaţionale de 6% pe an.
Dobânda contractuală în materia dreptului comercial se aplică potrivit principiului libertăţii de voinţă al părţilor, fără să existe o limitare, spre deosebire de raporturile civile în care dobânda aplicată trebuie să nu fie mai mare cu 50% din dobânda legală pe an, dobânda putând fi anticipată pe o perioadă de cel mult 6 luni. Anatocismul dau “dobânda la dobândă” este permis numai prin îndeplinirea următoarelor condiţii: contractul să fie unul de împrumut, să se încheie o convenţie specială privind anatocismul ce trebuie să intervină după data scadenţei, “dobânda la dobândă” calculându-
se pentru dobânzile ce se datorează pe cel puţin un an, situaţie ce nu se regăseşte la contractul de cont curent sau în cazul când legea prevede altfel (art.8 alin. 3 – O.G. nr. 9/2000).
Cumulul dobânzilor cu despăgubirile potrivit art. 1.088 C. civ nu este admis, existând unele excepţii, însă, prevăzute atât de Codul civil (art. 1.669, art. 1.054), cât şi de Codul comercial (art. 383) şi de legislaţia specială în materie comercială (art. 84 alin. 2 şi art. 65 alin. 2 din Legea nr. 31/1990).
Cumulul dobânzilor cu penalităţile este sau nu posibil în funcţie de situaţia contractuală: [1] dacă printr-o clauză penală într-un contract civil sau comercial se anticipează prejudiciul cauzat de debitor, penalităţile nu se pot cumula cu dobânzile, penalităţile putându-se cumula doar cu despăgubirile stabilite în baza unei expertize, si [2] potrivit O.G. nr. 9/2000, dacă în contractul încheiat s-au prevăzut numai penalităţi pentru întârziere, situaţia diferă raportat la contractul civil (dobânzile-penalităţile pentru întârziere  pot fi cumulate cu penalităţile pentru neexecutare a obligaţiilor) şi cel comercial, nepunându-se problema cumulului dobânzilor cu penalitate decât în cazul stipulării penalităţilor pentru neexecutare sau executare necorespunzătoare.

XI. Concluzii finale

Pentru a putea evalua corect consecinţele neexecutării, executării  necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale trebuie ţinut cont de ansamblul normativ în vigoare, de exemplu cu privire la “Efectele obligaţiilor” din Codul civil şi la legile dreptului comercial aplicabile răspunderii contractuale. În dorinţa unei echităţi fără litigii în cazul neexecutării contractului încheiat, atât persoanele fizice şi/sau juridice, cât şi legea au prevăzut o clauză specială, accesorie obligaţiei principale, numită clauză penală, cu rolul de a anticipa prejudiciul creditorului şi de a garanta pentru executarea obligaţiei debitorului.

Bibliografie

1. S. Angheni, Clauza penală în dreptul civil şi comercial, Ediţia a II-a, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p.13;
2. O. Căpățână, B. Ştefănescu, Tratat de drept a comerţului internaţional, vol. II, Partea Specială, Editura Academiei, 1987, p. 63-65;
3. S. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VIII-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 435-437;
4. S. Angheni, M. Voiculescu, Drept comercial, Editura U.T.M., Bucureşti, 2005, p.193-195;
5. V. D. Zlătescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti, 1970, p.85);
6. I. P. Filipescu Drept civil – Teoria generală a obligaţiilor, Editura Actami, Bucureşti, 1997, p.182-192;
7. Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oarecare contracte;
8. Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale – publicată în Monitorul Oficial nr. 529/19.07.2002;
9. D. C. Florescu, Drept civil – Teoria Generală a Obligaţiilor, Editura U.T.M., Bucureşti, 2007, p. 126 – 127;
10. Legea nr. 9/2000 din 21 ianuarie 2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii băneşti.