Recunoaşterea principiului interzicerii forţei sau ameninţării cu forţa ca  principiu imperativ al dreptului internaţional are drept consecinţă logică  reglementarea oricărui diferend pe cale paşnică¹. Astfel, Pactul Briand-Kellog (1928), interzicând războiul ca mijloc al politicii naţionale, a instituit totodată, pentru prima dată în relaţiile internaţionale, obligaţiile părţilor de a rezolva orice diferende dintre ele numai prin mijloace paşnice².
Carta O.N.U. a consacrat acest principiu în art. 2 (3) care prevede că „toţi membrii organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie în primejdie”. Un alt capitol special al Cartei (cap.VI) se ocupă de reglementarea paşnică a diferendelor, instituind în art. 33 atât obligaţia, cât şi mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor. În acest sens, se prevede obligaţia părţilor la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menţinerea păcii şi securităţii internaţionale de a căuta, înainte de toate, să-l rezolve prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe  cale judiciară, recurgerea la organizaţii sau acorduri regionale ori prin alte mijloace paşnice, la alegerea lor. Rezolvarea paşnică a diferendelor şi-a găsit  o dezvoltare şi precizare în Declaraţiile din 1970 şi 1982 ale Adunării Generale a O.N.U., precum şi în Actul Final la Helsinki (1975).
Conţinutul principiului se exprimă în obligaţia generală a statelor de soluţionare paşnică a diferendelor internaţionale şi dreptul de liberă alegere a mijloacelor de rezolvare. S-a considerat că orice diferend internaţional, indiferent de natura, conţinutul şi gravitatea lui, trebuie să fie soluţionat pe cale paşnică. În această privinţă, Carta O.N.U., în art. 11(3), 34 şi 35 se referă la situaţii „care ar putea pune în primejdie pacea şi securitatea internaţională”, considerate ca stări care ar putea duce la fricţiuni internaţionale sau care ar putea da naştere unui diferend, ceea ce înseamnă că şi astfel de situaţii sau stări conflictuale trebuie rezolvate pe cale paşnică.
Subliniem totodată că distincţia între diferendele politice – considerate ca susceptibile a fi soluţionate numai prin mijloace diplomatice (tratative, bune oficii, meditaţiune, anchetă, conciliere sau recurgerea la organizaţii internaţionale) şi diferende cu caracter juridic, care în principiu ar putea fi soluţionate prin mijloace jurisdicţionale (arbitraj, Curtea Internaţională de Justiţie)³ apare ca fiind lipsită de temei, deoarece orice diferend implică atât aspecte politice, cât şi de drept. Întradevăr, nu s-ar putea susţine că  diferendele politice, spre deosebire de cele „judiciare” nu trebuie şi ele soluţionate în conformitate cu regulile dreptului internaţional⁴.
Libertatea de alegere a mijlocului de soluţionare are o sferă deosebit de  flexibilă, incluzând nu numai dreptul statelor de a folosi oricare dintre mijloacele de soluţionare, ci şi dreptul de a reveni, de plidă – după parcurgerea fazei de conciliere, a celei de arbitraj sau chiar a justiţiei internaţionale ori recurgerea la organizaţii internaţionale – la negocieri, bune oficii sau mediere. Condiţia este ca părţile să dea dovadă de responsabilitate în alegerea mijlocului de soluţionare, în sensul eficienţei, şi
nu al tergiversării ori agravării diferendului.
Aducând unele dezvoltări referitoare la rezolvarea paşnică a diferendelor, Declaraţia din 1982 prevede îndatorirea statelor de a evita dife-rendele între ele, de a trăi în pace şi de a depune eforturi în scopul adoptării unor măsuri efective de întărire a păcii şi securităţii internaţionale⁵. Pe parcursul procesului de soluţionare paşnică a diferendelor, părţile trebuie să se conformeze obligaţiilor ce decurg din Carta O.N.U., din dreptul internaţional, în general, precum şi din principiile justiţiei internaţionale. Astfel, părţile trebuie să se comporte ca entităţi egale în drepturi, dispuse să soluţioneze conflictul, care au obligaţia de a căuta, cu bună-credinţă şi spirit de cooperare, o reglementare rapidă şi echitabilă diferendului cu care sunt confruntate. Obligaţia de nerecurgere la forţă trebuie respectată, astfel că  „nici existenţa unui diferend şi nici eşuarea unei proceduri de reglementare paşnică a unui diferend nu autorizează vreunul din statele părţi să recurgă la forţă sau la ameninţarea cu forţa”⁶.
Pornind de la interzicerea folosirii forţei şi ameninţării cu forţa, încă în primul articol Carta prevede ca prim obiectiv al naţiunilor Unite „aplanarea  şi soluţionarea prin mijloace paşnice şi în conformitate cu dreptul internaţional a disputelor şi situaţiilor internaţionale care pot duce la încălcarea păcii” (art. 1, pct. 1). Carta prevede trei căi principale de  reglementare paşnică a diferendelor dintre state: pe cale diplomatică,  jurisdicţională şi în cadrul O.N.U. sau al altor organisme internaţionale.
În ceea ce priveşte reglementarea diferendelor internaţionale pe cale  diplomatică, Carta indică negocierile, ancheta, medierea şi concilierea.
De asemenea, Carta menţionează la capitolul privind Secretarul general  bunele oficii.
Negocierile sunt cel mai important şi cel mai eficient mijloc paşnic de  rezolvare a diferendelor internaţionale⁷. Potrivit practicii internaţionale, părţile tind să recurgă în primul rând la negocieri.
Multe tratate prevăd negocierile ca singurul mijloc legat de interpretarea sau  aplicarea tratatelor respective sau ca mijloc la care trebuie să se recurgă în primul rând. Prin negociere nu trebuie atinsă pacea şi securitatea internaţională.
Declaraţia de la Manila pune accent pe esenţa negocierilor, în sensul că  acestea nu au doar rolul de preîntâmpinare a conflictelor sau de a le opri  atunci când acestea au izbucnit, ci trebuie desfăşurate cu bună-credinţă, cu  voinţa reală de a se ajunge la un rezultat⁸. Negocierile sunt des-fășurate atât  de către miniştrii afacerilor externe, funcţionarii ministerelor de resort, cât  şi de către negociatori specializaţi sau şefi de state sau guverne.

Bunele oficii înseamnă acţiunea unui terţ (un stat, o organizaţie  internaţională, o persoană) menită să convingă statele în litigiu să ajungă la rezolvarea diferendului dintre ele pe calea negocierilor, să le înceapă sau să le reia, în cazul în care au fost întrerupte. În doctrină, unii autori⁹ consideră că funcţiile terţului sunt funcţii de explorare şi informare, alţii ¹⁰ consideră că terţul este o verigă de legătură în problemele procedurale ce ţin de facilitatea şi organizarea negocierilor directe. Bunele oficii au ca scop a convinge statele să rezolve prin negocieri directe litigiul. Acestea rămân însă  un mijloc foarte modest, având ca scop principal să faciliteze comunicarea  între părţile în diferend, părţi care nu întreţin relaţii diplomatice. Cel care oferă bunele oficii nu participă în nici un fel la negocieri. El poate sprijini  părţile să stabilească locul negocierilor, obiectul acestora, nivelul şi alte aspecte. Bunele oficii pot viza şi convingerea statelor părţi în diferend să recurgă la alte mijloace de reglementare paşnică sau să convină şi modalităţiile acestora. Bunele oficii pot fi oferite de state, dar şi de organizaţii internaţionale şi personalităţi. Astfel, în diferendul dintre Olanda şi Indonezia, în anii 1946-1947, O.N.U. a oferit bunele oficii şi a numit un  comitet de bune oficii. În ultimii ani, Secretarul general al O.N.U. a oferit  bunele sale oficii în mai multe diferende.
Medierea este acţiunea unui terţ (un stat, organizaţie sau personalitate  internaţională) prin care acesta participă direct la negocieri şi propune părţilor soluţii, urmărind aproprierea poziţiilor lor şi realizarea unui acord. Medierea se deosebeşte de bunele oficii, prin participarea directă şi activă la negocieri şi propunerea de soluţii de către mediator.
Mediatorul trebuie să fie un terţ acceptat de comun acord de toate părţile  aflate în diferend.
Acesta trebuie să dea dovadă de calităţi diplomatice deosebite şi trebuie să  cunoască foarte bine faptele şi atitudinea fiecărei părţi cu privire la conflictul dintre state. Terţul trebuie să acţioneze astfel încât să determine părţile să  coopereze la găsirea unei soluţii, dar evitând constrângerile sau presiunile de  orice tip pentru impunerea soluţiei. Desigur, soluţiile nu au un caracter  obligatoriu pentru părţi.
Medierea poate fi oferită sau solicitată. Ea a fost folosită şi în practica O.N.U., de exemplu în 1948 a fost numit un mediator în problema palestiniană, iar în  1958 în problema Ciprului.

Medierea are un caracter informal şi confidenţial pentru a evita presiunile  politice dintre state. Atât medierea, cât şi bunele oficii urmăresc apropierea punctelor de vedere, până la acceptarea unei soluţii comune de către părţile  în diferend şi pot fi utilizate pentru toate tipurile de litigii. Acestea permit a se face apel la toate argumentele de fapt şi de drept¹¹. Intervenţia organizaţiilor  internaţionale se bazează pe angajamentul statelor membre de  a-şi îndeplini cu bună-credinţă obligaţiile asumate şi pe capacitatea  recunoscută prin actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale de a interveni pentru soluţionarea paşnică a unui diferend¹². Deosebirea dintre mediere şi bunele oficii constă în faptul că, în cazul celei din urmă, odată cu  reluarea negocierilor, rolul terţului se încheie. Unii autori consideră că limita  celor două proceduri este greu de stabilit, acestea confundându-se¹³. Ancheta este metoda care constă în stabilirea exactă a faptelor care au dat  naştere divergenţei dintre părţi. Pentru aceasta, în practica internaţională s-au creat comisii de anchetă. Procedura comisiilor de anchetă a fost stabilită în Convenţiile de la Haga încă din 1899 şi 1907. Rezultatul anchetei se consemnează într-un raport limitat la constatarea faptelor şi fără a fi  obligatoriu pentru părţi. Acestea sunt libere să îi dea sau nu urmare. Metoda a fost folosită mai ales în cazul unor coliziuni navale.
În cadrul O.N.U. au fost trimise mai multe misiuni de observare sau misiuni  speciale, care au avut de fapt atribuţiile unor comisii de anchetă, fără a se folosi acest nume. Rapoartele care rezultă din anchete sunt cel mai adesea  folosite ca punct de plecare pentru a recurge la alte mijloace în vederea soluţionării diferendului. În doctrina de specialitate se folosesc anumite  nuanțări cu privire la conţinutul anchetei care poate avea ca obiect de activitate stabilirea strictă a faptelor, conform definiţiei date prin Convenţia  de la Haga din 1899 sau poate presupune colectarea de informaţii în beneficiul unei organizaţii internaţionale¹⁴.
Concilierea este mijlocul de reglementare care constă în examinarea diferendului de către o comisie, mai rar o persoană, sub toate aspectele, şi propunerea de soluţii, care este recomandată părţilor, de regulă sub forma unui raport. Soluţia respectivă nu este însă obligatorie pentru părţi.
Numeroase tratate internaţionale au prevăzut crearea de comisii de  conciliere, fie ca organisme internaţionale, fie ca organisme permanente, fie pentru soluţionarea unui anumit diferend. În ultimii ani, Convenţiile pentru  codificarea dreptului internaţional au prevăzut crearea unor comisii de conciliere pentru soluţionarea unor categorii de diferende. Astfel, Convenţia din 1969 asupra dreptului tratatelor prevede crearea în cadrul O.N.U. a unei  comisii de conciliere pentru soluţionarea diferendelor referitoare la  validitatea şi stingerea tratatelor, cu excepţia celor referitoare la normele imperative (care se supun Curţii Internaţionale de Justiţie). Pe plan  european, în cadrul O.S.C.E., recurgerea la conciliere pentru soluţionarea  litigiilor se poate face fie pe baza Convenţiei din 1992 asupra concilierii şi  arbitrajului la cererea unui stat parte, fie pe baza deciziei unui organ al  O.S.C.E. sau pe baza acordului statelor părţi în diferend.
Potrivit Convenţiei, procedura concilierii este prealabilă supunerii unui  litigiu procedurii de arbitraj pe care o prevede.
De obicei, se lasă comisiei de conciliere stabilirea bazei juridice a soluţionării  diferendului sau părţile indică normele după care se conduce comisia. Convenţia O.S.C.E. asupra concilierii şi arbitrajului prevede că rolul comisiei  de conciliere este de a sprijini părţile să soluţioneze diferendul în  conformitate cu dreptul internaţional şi cu angajamentele la care ele au  subscris în cadrul O.S.C.E. Un număr de tratate multilaterale prevăd concilierea ca mijloc de reglementare pe cale paşnică a diferendelor¹⁵.
Reglementarea conflictelor pe cale jurisdicţională presupune hotărârea unui  organ arbitral sau judecătoresc căruia statele îi supun diferendul, angajându- se să accepte şi să execute hotărârea sa.
Arbitrajul constă în rezolvarea unui diferend între state de o persoană, arbitru sau un organ arbitral, stabilit de părţi drept tribunal arbitral, printr-o  hotărâre care, potrivit înţelegerii prealabile, are valoare obligatorie.
Arbitrajul este facultativ, în sensul că statele nu au obligaţia de a recurge la el. Au existat tendinţe de a-l impune ca mijloc obligatoriu, dar până în prezent nu s-a reuşit. Acordul prin care părţile convin să supună un diferend arbitrajului se numeşte compromis, iar clauzele referitoare la arbitraj se numesc clauze compromisorii. Competenţa arbitrilor este determinată prin  actul de compromis, iar aceştia nu se pot ocupa şi de alte probleme şi nu îşi  stabilesc singuri competenţa. O sentinţă nu este obligatorie dacă sentinţa a  fost pronunţaţă sub influenţa constrângerii, dacă arbitrii şi-au depăşit competenţele, dacă este rezultatul unei fraude a arbitrului. În această  categorie de sentinţe impuse prin constrângere se situează aşa-numitele  arbitraje de la Viena, din 2 septembrie 1938 şi 30 august 1940, care au  stabilit noi frontiere între Ungaria şi Cehoslovacia, respectiv, Ungaria şi  România, prin care, sub presiunea mişcărilor revizioniste şi fasciste, s-au  rupt părţi din teritoriul Cehoslovaciei şi cel al României. De astfel, actul petrecut la 30 august 1940 la Viena privind frontiera dintre România şi Ungaria este cunoscut sub numele de „Diktatul de la Viena”. Desigur, în  aceste cazuri trebuie să intervină o nouă hotărâre arbitrală sau judecătorească pentru constatarea nulităţii hotărârii precedende sau noi acte  internaţionale prin care să fie anulate cele impuse. Astfel, cât priveşte România, tratatul de pace de la Paris din 1974 a declarat nul şi neavenit  aşa-numitul arbitraj de la Viena din 1940.
Există şi o Curte Permanentă de Arbitraj, creată încă din 1899. În decursul  existenţei sale, Curtea a soluţionat numai 25 de cauze, majoritatea lor până la înfiinţarea Curţii Permanente de Justiţie Internaţională, apoi 7 între cele  două războaie mondiale, iar după cel de-al doilea război un singur caz. În ultima vreme s-a recurs la arbitraj mai ales pentru cazuri de delimitări  teritoriale şi în special delimitări ale platoului continental între diferite state,  cum ar fi Egipt-Israel, Franţa-Canada, Guineea-Guineea Bissau, Argentina- Chile, Franţa-Marea Britanie.
Jurisdicţia internaţională a cunoscut ca primă instanţă Curtea Permanentă de Justiţie Internaţională, înfiinţată în 1920, conform Pactului Ligii Naţiunilor.  Jurisdicţia internaţională se aseamănă cu arbitrajul, prin faptul că se recurge la ambele printr-un acord al părţilor la compromis sau pe bază de clauze  compromisorii. Sunt şi asemănări de procedură, iar hotărârile sunt în ambele cazuri obligatorii. Principala deosebire este caracterul instituţional al  jurisdicţiei. Curtea Permanentă de Justiţie a examinat un număr de 65 de  cazuri şi a dat avize consultative. În anul 1945, Curtea Permanentă a fost desfiinţată. Ca parte integrantă a Cartei Naţiunilor Unite, a fost adoptat Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie şi a fost creată o nouă Curte. Din  anumite puncte de vedere, ea este continuarea CPJI, şi anume tratate care  prevedeau competenţa obligatorie a acesteia se consideră trecute la noua  Curte. Potrivit Statutului său, statele pot recunoaşte jurisdicţia obligatorie a Curţii pentru diferende cu caracter juridic, respectiv: interpretarea unui  tratat, orice problemă de drept internaţional, cât şi natura şi întinderea despăgubirilor pentru încălcarea unei asemenea obligaţii.
Dintre mecanismele organizaţiilor internaţionale de rezolvare paşnică a  diferendelor, cel prevăzut de Carta O.N.U. şi dezvoltat în cadrul acestei organizaţii este de cea mai mare importanţă. Organele chemate să se ocupe de rezolvarea paşnică a diferendelor în cadrul O.N.U. sunt Consiliul de  Securitate şi Adunarea generală. Competenţa Adunării generale este largă, în  sensul că ea poate examina şi face recomandări referitor la rezolvarea paşnică a diferendelor, exceptând cazul în care diferendul s-ar afla în  dezbaterea Consiliului de Securitate.
Dezbaterea la O.N.U. asupra diferendelor internaţionale permite participarea  tuturor statelor membre la găsirea unei soluţii durabile, porninduse de la  premisa că aceste diferende, oricât ar părea de limitate geografic, privesc în ultimă analiză fiecare stat, ca urmare a interdependenţelor din lumea  contemporană.
În concluzie, pornind de la practica internaţională se poate spune că bunele oficii şi celelalte mijloace reprezintă proceduri de bază ale sistemului de soluţionare paşnică a diferendelor. În folosirea acestora un rol important îl  au organizaţiile internaţionale, în special O.N.U., care oferă sisteme de  reglementare conform specificului fiecărui diferend în parte. În plus, ceea ce  este de esenţă în aceste organizaţii este sistemul sancţionator de care dispun, care descurajează încercările de încălcare a obligaţiilor internaţionale şi  impun statelor implicate într-un conflict să depună toate diligenţele pentru a stinge diferendul, înainte ca acesta să aibă urmări mai grave. În procesul reglementării paşnice a diferendelor internaţionale în cadrul organizaţiilor internaţionale, rolul acestora are un dublu scop: de prevenire a situaţiilor  conflictuale şi de rezolvare a lor.

Note

1 D. Popescu, Tr. Chebeleu, Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, Bucureşti, Editura Academiei, 1983
2 Deşi mijloacele paşnice de rezolvare a diferendelor au fost folosite încă din antichitate, până la Pactul din 1928, neexistând obligaţia de nerecurgere la forţă, predomina utilizarea acesteia în detrimentul căilor paşnice. Din practica Greciei antice, se citează, de pildă, cererea regelui Alceedemobiei (în anul 432 î.e.n.) de a supune arbitrajului conflictul dintre liga peloponeziacă şi Sparta, sentinţă pronunţată la mijlocul sec. al III-lea î.e.n. de magistraţii din Rhodos într-un litigiu teritorial dintre Samos şi Priene; din evul mediu menţionăm, de exemplu, că Ludovic al VI-lea al Franţei şi Frederic Barbarosa decid în anul 1162 să supună unei curţi arbitrale problema alegerii lor, după cum Carol al VII-lea al Franţei a încheiat un tratat cu diferite cantoane elveţiene în 1444 în care se prevedea recurgerea la meditaţiune. Mult mai târziu, Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907 realizează codificarea mijloacelor de soluţionare paşnică, fără însă a institui obligaţia de rezolvare paşnică a diferendelor.
3 R. M. Beşteliu, Contramăsurile în dreptul internaţional contemporan, în RRDI, nr. 1/X-XII/2003; A. Bolintineanu, A. Năstase, Drept internaţional contemporan, Ed. Monitorului Oficial, Bucureşti, 1995, p.128;
4 D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa, Bucureşti,1997
5 În perioada interbelică, Convenţia din 1923 referitoare la ancheta internaţională, încheiată între o serie de state americane, inclusiv SUA, proclamă ca scop ferm al statelor părţi „luarea tuturor măsurilor, care să ducă la evitarea sau prevenirea conflictelor”, iar în forma sa modificată din 1929 (Tratatul inter-american de conciliere şi arbitraj) se referea la datoria republicilor de pe continentul american „de a evita perturbarea armoniei continentale”
6 Declaraţia din 1982 privind reglementarea paşnică a diferendelor 7 Nguyen Quoc Dinh, A. Pellet, P. Daillier, Droit international public, 5 edition, LGDJ, Paris, 1994, p.791
8 Teză de doctorat susţinută în cadrul Institutului de Cercetări Juridice din Academia Română Rolul O.N.U. în menţinerea şi consolidarea păcii şi securităţii internaţionale, Adriana Halablab, Bucureşti, 2007, p. 48. În acest sens s-a pronunţat şi CIJ în cazul platoului continental al mării Nordului, prin care a subliniat că unde există obligaţia de a negocia există şi obligaţia de a conduce aceste negocieri în mod eficace, pentru a se ajunge la o viitoare reglementare (ICJ Reports, 1969, p.53)
9 A. Kiss, Repertoire de la practique francaise en matiere de droit international public, vol. V, Paris, 1962, p. 9
10 E. Pusmin, în D. Popescu, T. Chebeleu (coord.), Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale, Editura Academiei RSD, Bucureşti, 1983, p. 37
11 D. Ruzié, Droit international public, 16e edition, Dalloz, 2002, p.203
12 G. Elian, Rolul organizaţiilor internaţionale în reglementarea paşnică a diferendelor dintre state, RRSI, 1977, nr. 4, p. 457-470, citat din D.Popescu,T. Chebeleu (coord.), op.cit., p. 88
13 M. N. Shaw, International Law, 4th edition,University Press, Cambridge, 1997, p. 723; Această confuzie există în Convenţia de la Haga din 1907, în art. 2,3 şi 6 care se referă la bunele oficii sau mediere. În art. 33 din Cartă nu sunt enumerate bunele oficii, deşi, în practică, acest articol a fost de multe ori invocat ca temei juridic al bunelor oficii subliniindu-se faptul că enumerarea nu este limitativă.
14 D. Momtaz, Les Nations Unies et le commission d’etablissement des faits, International Law as a Language for International Relations, Kluwer Law International, 1996, p. 450;
15 De exemplu, Tratatul American privind reglementarea pe cale paşnică a  diferendelor din 1948; Convenţia Europeană privind reglementarea pe cale paşnică a diferendelor internaţionale din 1957; Convenţia de la Monetgo Bay privind dreptul mării din 1982, care prevede în art. 284 că un stat parte într-un diferend privind interpretarea sau aplicarea convenţiei poate invita cealaltă parte sau părţi să supună diferentului concilierii; Convenţia încheiată în 1992 privind concilierea şi arbitrajul adoptată în cadrul CSCE, etc;
16 D. Popescu,T. Chebeleu (coord.), op.cit.,p.19