I. Consideraţii preliminare

Așa cum spunea profesorul Constantin Stătescu, „raţiunea finală a oricărei obligaţii este executarea ei.”¹, de aceea este esenţială asigurarea executării obligaţiilor rezultate din contractul încheiat între părţi prin garanţii speciale, deoarece garanţia generală a creditorilor asupra patrimoniului debitorului se poate dovedi insuficientă pentru protejarea creditorului împotriva insolvabilităţii debitorului.
În acest sens, C. civ. reglementează garanţiile personale (fidejusiunea),  garanţiile reale (dreptul de retenţie, gajul şi ipoteca) şi privilegiile.

II. Noţiune . Reglementare

Potrivit art. 1.685 C. civ., gajul sau amanetul este un contract accesoriu prin care debitorul remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
Art. 1 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 reglementează regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute din orice contract.
Dispozițiile din C.civ., care reglementează gajul cu deposedare, așa cum reiese din art. 1.685, coexistă în legislația noastră cu prevederile cuprinse în Titlul VI din Legea nr. 99/1999, consacrat regimului juridic al garanţiilor reale mobiliare. Spre deosebire de Codul civil, însă, art. 9 al Titlului VI din Legea nr. 99/1999 instituie şi gajul fără deposedare. Ca urmare a existenţei acestei reglementări paralele a gajului în dreptul nostru privat, părţile au posibilitatea să aleagă regimul juridic pe care înţeleg să-l considere aplicabil contractului de gaj pe care îl încheie, iar în cazul în care ele nu l-au precizat, instanţa îl va determina pe baza regulilor de interpretare a contractului.
Legea nr. 99/1999, numită şi Legea garanţiilor reale mobiliare, este o lege modernă prin care s-a urmărit unificarea dispoziţiilor cu privire la constituirea, ordinea de prioritate, publicitatea şi executarea garanţiilor reale mobiliare. Un alt obiectiv care a fost urmărit de legiuitorul nostru prin adoptarea acestui act normativ a privit înlăturarea consecinţelor economice nefavorabile care apar în urma constituirii garanţiilor reale mobiliare prin deposedarea debitorului, deoarece aceasta echivala cu scoaterea bunurilor respective din circuitul productiv, indisponibilizarea acestora, şi deci anularea posibilităţii debitorului sau garantului ca prin exploatarea acelor bunuri să obţină veniturile necesare pentru plata sumelor datorate. Acum debitorul poate înstrăina bunul după constituirea garanţiei reale, iar garanţia se va transmite o dată cu bunul, într-un mod similar transmiterii bunul imobil ipotecat.
Reglementarea care a servit drept model la elaborarea acestei legi este Uniform Commercial Code al S.U.A. (U.C.C), care sintetizează în art. 9 regulile de bază ale unui regim juridic modern al garanţiilor mobiliare, astfel: „existenţa unui drept de garanţie mobiliară eficient presupune ca aceasta să fie facilă, ieftină şi pe cât posibil sigură”².
În dreptul american, garanţia reală mobiliară („security interest”) este definită ca un complex de relaţii în legătură cu un bun mobil, constând din pretenţiile asupra acelui bun şi în limitările impuse acestor pretenţii, care se nasc în mod contractual.
Doctrina americană consideră garanţia mobiliară ca fiind un drept derivat, în sensul că extinderea lui este în principiu limitată de întinderea dreptului debitorului. Astfel, garanţia mobiliară, odată făcută publică, nu conferă creditorului mai multe drepturi decât are debitorul asupra bunului respectiv³.

III. Caractere juridice ale dreptului de garanţie reală mobiliară, reglementat de titlul VI al Legii nr . 99/1999

• Este un drept real mobiliar care conferă creditorului garantat prerogativa de a urmări bunul chiar aflat în posesia unui terţ şi de a-şi satisface creanţa înaintea altor creditori ai debitorului prin vânzarea bunului.
• Este un drept accesoriu, deoarece acesta însoţeşte creanţa pe care  creditorul o are faţă de debitor, având în principiu soarta acesteia.
• Are un caracter indivizibil, garanţia reală acoperă în toată întinderea sa obligaţia garantată.
Garanţia va rămâne indivizibilă chiar şi în cazul morţii debitorului, deşi obligaţia garantată se transmite divizată către moştenitori, deci copărtaşul în lotul căruia a fost inclus bunul mobil afectat garanţiei va trebui să suporte executarea pentru întreaga datorie, deoarece garanţia apare ca fiind încorporată bunului, acesta având acţiune în regres împotriva celorlalţi copărtaşi⁴.

IV. Constituirea garanţiilor reale mobiliare

Poate fi obiect al garanţiei reale reglementate de titlul VI orice bun mobiliar, corporal sau incorporal, individual determinat sau determinat generic, fungibil sau nefungibil, inclusiv o universalitate de bunuri mobile.
De asemenea, pot forma obiect al garanţiei reale bunurile mobile prin anticipaţie sau bunurile mobile accesorii ale unui bun imobil, în măsura în care bunul mobil poate fi înlăturat sau extras din bunul imobil, cu excepţia clădirilor şi a materialelor de construcţii, imobile prin destinaţie.
Sunt afectate garanţiei şi produsele bunului ce îi formează obiectul, prin produse, în sensul Legii nr. 99/1999, înţelegându-se “orice bun primit de debitor în urma vânzării, schimbului, fructele şi productele, precum şi sumele încasate din asigurare sau altă formă de administrare a acestuia, inclusiv sumele obţinute din orice alte operaţiuni ulterioare” (art. 12, alin.  1).
Potrivit art. 18, garanţia reală mobiliară poate avea ca obiect şi un bun  viitor, caz în care garanţia reală va produce efecte în momentul când debitorul obţine proprietatea (sau un alt drept patrimonial urmăribil) asupra bunului respectiv, gradul de prioritate stabilindu-se însă prin raportare la momentul îndeplinirii formalităţilor de publicitate, chiar dacă debitorul a dobândit dreptul asupra acelui bun ulterior momentului respectiv. Exemplul clasic: situaţia unui comerciant care are nevoie de un împrumut pentru a achiziţiona produse pe care să le vândă. Acesta va putea garanta împrumutul cu o garanţie reală constituită chiar asupra produselor pe care le va achiziţiona, nemaifiind necesar să deţină alte bunuri libere de sarcini⁵.
Prin enunţarea principiului că bunul ce face obiectul garanţiei rămâne în comerţ, putând fi astfel transferat sau gajat în continuare de către debitor (art. 21 şi 22 din lege), a fost modificat însuşi sistemul protecţiei acordate creditorului gajist. În cazul unui transfer, garanţia creditorului se dublează, deoarece, conform art. 23 din lege, creditorul va avea dreptul să urmărească atât bunul afectat garanţiei (chiar aflat în mâinile terţului), cât şi bunul intrat în patrimoniul debitorului ca preţ al transferului⁶.
În legătură cu bunurile mobile necorporale, se ridică problema dacă gajarea drepturilor contractuale privind drepturi cu caracter intuitu personae dobândite de către debitor intră în sfera bunurilor care pot forma obiectul unei garanţii reale. În lege nu există o interdicţie expresă în acest sens, ceea ce ne-ar determina să afirmăm că aceste drepturi pot face obiectul unei garanţii reale, dar trebuie avută în vedere finalitatea constituirii unei garanţii reale, constând în posibilitatea executării silite a acesteia, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia⁷.
În ceea ce priveşte obligaţia garantată, potrivit art. 10 alin. (1), aceasta poate fi “orice obligaţie de a da, a face sau a nu face […] inclusiv obligaţii prezente sau viitoare, sub condiţie sau nu, divizibile sau indivizibile, determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională sau străină”.
Se observă că legea introduce posibilitatea de a garanta obligaţii viitoare, nenăscute încă la momentul constituirii garanţiei. Nu este vorba de obligaţii afectate de o condiţie suspensivă, deoarece acelaşi text de lege se referă separat la obligaţii condiţionale. Spre deosebire de obligaţia afectată de o condiţie suspensivă, în cazul căreia în momentul încheierii actului juridic se cunosc atât obligaţiile, cât şi subiectele raportului juridic, dar există incertitudine cu privire la naşterea obligaţiei, obligaţiile viitoare prezintă un grad mai mare de incertitudine, întrucât, pe lângă împrejurarea că nu se poate şti dacă obligaţia va exista sau nu, nu se cunoaşte unul dintre elementele obligaţiei respective, pentru ipoteza în care totuşi obligaţia va exista în viitor⁸. Astfel, mai ales în situaţia unor tranzacţii complexe, când negocierile sunt de durată, există posibilitatea semnării mai întâi a contractelor de garanţie şi, ulterior semnării acestora, a contractelor principale. Acest procedeu oferă mai multe avantaje: în acest fel debitorul îşi dovedeşte buna credinţă pentru încheierea tranzacţiei, iar creditorul se asigură că va dobândi un rang de prioritate care nu va fi afectat de operaţiunile debitorului îndeplinite în cursul derulării negocierilor. Bineînţeles, garanţia astfel acceptată anterior încheierii contractului principal va fi afectată de condiţia suspensivă a încheierii acestui din urmă act juridic⁹.
Legea elimină obligaţia de a prevedea la momentul constituirii garanţiei  suma maximă a valorii obligaţiei garantate¹⁰. Totuşi, pentru a se putea preîntâmpina eventualele abuzuri cauzate de creditor prin blocarea unei  mari părţi a averii debitorului în scopul garantării unor sume disproporţionat de mici, legea prevede dreptul debitorului de a solicita creditorului la orice moment o declaraţie cu privire la valoarea obligaţiei garantate care este datorată la respectiva dată. Acelaşi drept îl are debitorul în cazul în care, chiar atunci când contractul de garanţie prevede suma maximă a valorii obligaţiei garantate, garanţia acoperă toate bunurile mobile ale debitorului sau toate bunurile de un anumit gen ale debitorului. Motivul acestei prevederi îl constituie necesitatea de a asigura protecţia debitorului, în sensul de a preveni rămânerea acestuia fără bunuri libere de sarcini. Astfel, în cazul în care un debitor garantează pentru un credit cu  întreaga sa avere prezentă şi viitoare, iar la un moment ulterior  intenţionează să angajeze un nou credit, va solicita primului creditor o declaraţie privind suma datorată. În acest fel, el va putea demonstra noului creditor faptul că, deşi formal, debitorul nu mai dispune de bunuri libere de sarcini, o garanţie cu un rang subsecvent asupra aceloraşi bunuri nu va fi golită de conţinut, putând fi atractivă pentru noul creditor potenţial¹¹.

V. Caracterele juridice ale contractului de garanţie

Contractul de garanţie reală nu trebuie confundat cu garanţia însăşi. Garanţia reală mobiliară oglindeşte un raport juridic obligaţional, accesoriu unui raport juridic principal, dar în acelaşi timp reprezintă obiectul unui contract de garanţie.
Este posibil ca în cadrul aceluiaşi contract (instrumentum) să avem de-a face cu mai multe garanţii (negotium), din aceeaşi categorie sau de categorii diferite.
a) Contractul de garanţie este un contract bilateral, deşi în mod tradiţional contractul de gaj a fost calificat ca un contract unilateral¹². Considerăm că în aprecierea caracterului bilateral al contractului de garanţie constituit în baza Legii garanţiilor se vor avea în vedere drepturile şi obligaţiile părţilor care se nasc în relaţie cu bunul la momentul încheierii contractului sau pe durata acestuia, şi nu drepturile şi obligaţiile părţilor ca urmare a executării sau neexecutării obligaţiei principale. Astfel, art. 11 alin. (2) din actuala reglementare îi conferă creditorului dreptul de a inspecta bunul ce formează obiectul garanţiei, drept care se poate exercita pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului de garanţie, dând naştere obligaţiei corelative în sarcina debitorului de a permite acest acces¹³.
b) Contractul de garanţie este un contract accesoriu;
scopul său este să garanteze executarea unei obligaţii principale asumate de debitor.
c) Contractul de garanţie este un contract solemn;
el se încheie în formă scrisă prevăzută de lege ad validitatem. Legea  garanţiilor nu mai prevede deposedarea cu titlu de cerinţă esenţială pentru validitatea contractului de garanţie reală mobiliară, ci doar ca formă de publicitate. Atunci când garanţia este constituită prin contract cu deposedare, acesta are un caracter real.
d) Contractul de garanţie este titlu executoriu (art. 17 din lege). Aceasta  înseamnă că, în cazul când debitorul nu va îndeplini obligaţia garantată, creditorul va putea să execute garanţia în temeiul contractului învestit cu formulă executorie.

VI. Efectele gajului constituit potrivit Legii garanţiilor reale mobiliare

Efectul principal al garanţiei reale mobiliare îl constituie prerogativa  creditorului de a urmări bunul în mâinile oricărei persoane şi prerogativa preferinţei.
Părţile contractului de garanţie reală mobiliară au următoarele drepturi şi obligaţii cu privire la bunul care face obiectul garanţiei.
Creditorul. (i) Creditorul este în drept să verifice bunul afectat garanţiei aflat în posesia debitorului, fără să afecteze activitatea acestuia. Dreptul de inspecţie trebuie exercitat numai în timpul programului de lucru al debitorului, astfel încât să nu afecteze activitatea acestuia. (ii) În cazul în care constată lipsa unei întreţineri corespunzătoare a bunului sau alte fapte de natură să îngreuneze sau să facă imposibilă urmărirea silită, creditorul este îndreptăţit să considere obligaţia garantată ca devenită exigibilă şi să treacă la executarea silită, dacă există „temeiuri comercial rezonabile” (art. 11 alin. (2), lit. b). Cum legea nu defineşte conceptul de „temeiuri comercial rezonabile”, aceasta reprezintă o chestiune de fapt ce va fi apreciată de instanţa de judecată. (iii) Dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul să intre în posesie sau să reţină bunul afectat garanţiei şi dreptul de a-l vinde pentru a obţine plata obligaţiei garantate. [art. 11 alin. (1)].
Intrarea în posesie se poate face în mod paşnic atunci când o asemenea modalitate este prevăzută în contract, sau prin intermediul organelor de executare, atunci când o asemenea posibilitate nu a fost reglementată contractual sau dacă debitorul se opune intrării paşnice în posesie. (iv) În  cazul când obligaţia garantată a fost îndeplinită până la momentul vânzării bunului de către creditor, inclusiv cheltuielile rezonabile făcute pentru luarea în posesie şi vânzarea bunului, creditorul este obligat să accepte plata, să înceteze imediat orice măsură de executare silită şi să restituie bunul către debitor. Creditorul va răspunde pentru pagubele cauzate din pricina pierderii, deteriorării sau întârzierii nejustificate a restituirii bunului.
Debitorul. (i) În cursul duratei contractului de garanţie, debitorul este obligat să întreţină bunul şi să îl folosească ca un bun proprietar. Distrugerea sau degradarea bunului din cauza culpei debitorului ori deprecierea din cauza lipsei întreţinerii atrag răspunderea debitorului pentru prejudiciul cauzat.
Potrivit legii, cuantumul despăgubirilor este de cel puţin echivalentul în lei al sumei de 500 euro.
(ii) Obligaţia de a ţine o evidenţă contabilă clară a bunului afectat garanţiei şi a produselor acestuia. O asemenea evidenţă este necesară pentru a putea pune la dispoziţia creditorului garantat o imagine reală a capacităţii bunului de a garanta executarea obligaţiei.
(iii) Dreptul de a administra sau dispune în orice mod de bunul afectat garanţiei şi de produsele acestuia. Debitorul poate vinde, schimba, închiria sau constitui o altă garanţie asupra bunului, fără ca aceste operaţiuni să afecteze forţa şi validitatea garanţiei reale consimţite de el.

VII. Publicitatea garanţiilor reale mobiliare

Înregistrarea operaţiunilor privind garanţiile reale mobiliare se efectuează în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, în vederea opozabilităţii şi determinării rangului garanţiei.
Conform art. 49 din lege, Titlul VI, Arhiva Electronică este o bază de date unică, la nivel naţional, care conţine un sistem de evidenţă a priorităţii garanţiilor reale mobiliare şi de publicitate, structurat pe persoane şi bunuri. Cererile de înregistrare se pot trimite către Arhivă atât pe hârtie, cât şi în format electronic. De asemenea, orice persoană va avea acces liber şi direct la informaţiile din Arhivă.
Înscrierea avizului de garanţie reală la Arhivă are exclusiv rol de publicitate şi este valabilă 5 ani. Creditorul poate reînnoi înscrierea, înainte de expirarea termenului, pe o perioadă de încă 5 ani sau pentru o altă perioadă.
Regula prin care este stabilită ordinea în care creditorii îşi satisfac creanţele este cuprinsă în adagiul qui prior tempore potior jure şi este enunţată de art. 28 din lege: „Faţă de terţi, inclusiv faţă de stat, o garanţie reală şi celelalte sarcini reale asupra bunurilor care cad sub incidenţa prezentului titlu au un grad de prioritate care se stabileşte de la momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice prin una din metodele prevăzute la acest articol”. Legea mai prevede că baza de date va trebui să conţină mai presus de orice îndoială, în mod concludent, momentul înregistrării avizului, data, ora, minutul şi secunda înscrierii. (art 57 alin. (2) din lege).
Există şi excepţii de la regula generală de stabilire a ordinii de preferinţă, menţionată mai sus. Aceste excepţii au în vedere situaţia specială a anumitor creditori care, datorită unei legături foarte strânse cu bunul ce face obiectul garanţiei, au dreptul de a se îndestula cu precădere din vânzarea acestuia în cazul în care debitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia¹⁴.
O excepţie se referă la garanţia reală constituită în favoarea vânzătorului bunului sau a creditorului al cărui împrumut a făcut posibilă cumpărarea bunului ce formează obiectul garanţiei. O astfel de garanţie va căpăta un rang prioritar faţă de eventuale garanţii anterioare, constituite asupra aceluiaşi bun, cu condiţia ca garanţia vânzătorului sau împrumutătorului să fie înscrisă la Arhivă înainte de intrarea debitorului în posesia bunului respectiv. De asemenea, este necesară notificarea creditorului garantat anterior, de către vânzător sau împrumutător, în lipsa notificării cel din urmă putând risca să piardă rangul preferenţial în favoarea creditorului garantat anterior, deoarece acesta poate invoca faptul că nu a primit notificarea.
Această situaţie poate deveni destul de frecventă, având în vedere şi faptul  că acel creditor iniţial are dreptul să beneficieze de o garanţie reală chiar şi asupra unei universalităţi de bunuri viitoare nedeterminate (ex.: stocuri viitoare). Mai mult, garanţia se poate întinde asupra tuturor bunurilor mobile, prezente şi viitoare. Datorită unei asemenea excepţii, debitorul nu va fi pus în situaţia de a nu mai obţine credite pentru achiziţionarea de bunuri din cauza lipsei unor bunuri libere de sarcini. Din acest punct de vedere considerăm că excepţia analizată constituie o prevedere benefică pentru circuitul comercial¹⁵.
Dacă obligaţia garantată nu depăşeşte echivalentul în lei a sumei de 300  euro, iar obiectul garanţiei îl reprezintă bunuri mobile corporale, publicitatea se poate face, fie prin luarea în posesie a bunului afectat garanţiei, fie prin înscrierea unui aviz de garanţie la Arhivă. Posesia bunului trebuie să fie publică, adică uşor cunoscută de terţi¹⁶.

VIII. Sistemul de publicitate bazat pe cartea funciară, ca element de comparaţie

Actualmente, regimul juridic al publicităţii imobiliare bazat pe noile cărţi  funciare este reglementat în ţara noastră de Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare. Reglementările legii se completează cu cele ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a bunurilor de carte funciară¹⁷ şi cu cele cuprinse în Ordinul ministrului justiţiei nr. 1330/C din 25 iunie 1999 privitor la înfiinţarea cărţilor funciare cu caracter nedefinitiv, precum şi normele emise, pe baza legii, de către organele de specialitate în domeniu, respectiv Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi  organismul căruia aceasta îi succede, respectiv, fostul Oficiu Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie.
Mai întâi trebuie precizat că, în sistemul de evidenţă funciară întemeiat pe Legea nr. 7/1996, entităţile sale de bază sunt: parcela, construcţia şi proprietarul. În al doilea rând, legea defineşte noţiunea de imobil ca reprezentând una sau mai multe parcele alăturate, cu sau fără construcţii, care aparţin aceluiaşi proprietar.
Publicitatea imobiliară are ca obiect înscrierea în cartea funciară a actelor şi a faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ;
ea se realizează de oficiile teritoriale înfiinţate pe baza legii şi priveşte toate imobilele situate în raza de activitate a acestor oficii [art. 17 alin. (1)]. Legea  dispune că una sau mai multe parcele alăturate de pe teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale, indiferent de categoria de folosinţă, aparţinând aceluiaşi proprietar, formează imobilul, în sensul acestei legi, imobil ce se identifică printr-un număr cadastral unic şi se înscrie într-o carte funciară.
Cărţile funciare se întocmesc şi se numerotează pe teritoriul administrativ al fiecărei localităţi şi ele alcătuiesc împreună registrul cadastral de publicitate imobiliară al respectivei entităţi dministrative, care se ţine de biroul teritorial din cadrul oficiului teritorial în a cărui rază teritorială de activitate este situat imobilul supus evidenţei cadastrale.
Regimul juridic al publicităţii imobiliare se întemeiază pe mai multe principii¹⁸.
Un prim principiu este acela al publicităţii integrale a cărţilor funciare,  definit recent în literatura noastră juridică de specialitate ca reprezentând acea regulă potrivit căreia în cartea funciară trebuie înscrise toate drepturile reale imobiliare, numite şi drepturi tabulare, precum şi, în cazurile anume prevăzute de lege, drepturile de creanţă, faptele sau alte raporturi juridice ce au legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară.
Un al doilea principiu este acela al relativităţii înscrierii, definit ca fiind acea regulă în temeiul căreia înscrierea unui drept în cartea funciară se poate face numai împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris, sau, după caz, urmează a fi înscris în cartea funciară ca titular al dreptului asupra căruia înscrierea va fi făcută.
În cazul în care dreptul real asupra unui imobil a fost înstrăinat succesiv mai multor persoane, iar înscrierile nu s-au făcut, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dobândirilor succesive odată cu aceea a dreptului său, dacă dovedeşte prin înscrisuri originale întreg şirul actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile (art. 23).
Totuşi, potrivit art. 24 din lege, înscrierile întemeiate pe obligaţiile  defunctului, titular al dreptului tabular, se vor putea face, în principiu, şi după înscrierea dreptului moştenitorului.
Un al treilea principiu este acela al legalităţii înscrierilor în cartea funciară. În literatură juridică de specialitate se deosebeşte între legalitatea formală, potrivit căreia registratorul de carte funciară nu poate încuviinţa decât înscrierea actelor şi faptelor juridice prevăzute de lege ca fiind supuse acestei operaţii juridice, sau, după caz, permise şi nu se poate întemeia decât pe cererea ce-i este adresată de cel interesat şi actele ei însoţitoare, şi legalitatea materială, care semnifică cerinţa ca registratorul să cerceteze, pe de o parte, dacă înscrisul pe baza căruia se solicită înscrierea întruneşte condiţiile de fond şi de formă impuse de lege pentru înscrierea dreptului său şi, pe de altă parte, dacă din însuşi cuprinsul cărţii funciare nu există vreo piedică la efectuarea înscrierii.
Un al patrulea principiu este acela al oficialităţii înscrierii, care semnifică obligaţia notarului public ce a întocmit un act privitor la un drept tabular de a cere, din oficiu, înscrierea lui în cartea funciară la biroul teritorial în a cărui rază de activitate este situat imobilul. Legea impune a se face  menţiune expesă despre executarea acestei obligaţii chiar în cuprinsul actului, sau, după caz, în cuprinsul certificatului de moştenitor.
Un al cincilea principiu al publicităţii pe baza Legii nr. 7/1996 este acela al  opozabilităţii faţă de terţi a drepturilor reale înscrise în cartea funciară.
Înscrierile în cartea funciară nu au efect constitutiv de drepturi, ci numai pe acela de a face opozabile terţilor înscrierea dobândirii, modificării sau  stingerii drepturilor reale imobiliare. Doar în ipoteza radierii drepturilor reale din cartea funciară, prin modificările aduse Legii nr. 7/1996 prin Legea nr. 247/2005 s-a păstrat efectul constitutiv al înscrierii în cartea funciară. Astfel, potrivit art. 20 alin. (2) din ultima lege, „drepturile reale se sting numai prin înscrierea radierii lor în cartea funciară”, cu consimţământul titularului dreptului; acest consimţământ nu mai este necesar dacă dreptul se stinge prin moartea titularului său sau prin împlinirea termenului arătat în înscriere; dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terţe persoane, radierea se va face cu păstrarea dreptului acesteia.
Un ultim principiu în materia publicităţii imobiliare este principiul forţei probante a înscrierilor de drepturi reale. Astfel, potrivit art.30 din lege, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există, în folosul ei, dacă a fost constituit sau dobândit cu bună-credinţă, cât timp nu se dovedeşte contrariul; dacă un drept a fost radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Dobânditorul este considerat de bună-credinţă dacă la data în-registrării cererii de înscriere a dreptului în folosul său, nu a fost notată nicio acţiune prin care se contestă cuprinsul cărţii funciare sau dacă din titlul  transmiţătorului şi din cuprinsul cărţii funciare nu reiese vreo  neconcordanţă între aceasta şi situaţia juridică reală.
Dintre aceste principii, mai sus enumerate, putem spune că cel puțin principiul opozabilităţii faţă de terţi, al forţei probante a înscrierilor de drepturi reale și al legalităţii înscrierilor se regăsesc și în materia publicității garanţiilor reale mobiliare.

IX. Propunere de le ge ferenda

În privinţa raporturilor juridice pe care le guvernează, sfera Legii garanţiilor este delimitată foarte clar. Legea are în vedere numai acele garanţii reale mobiliare care sunt accesorii unei garanţii contractuale. În consecinţă, nici garantarea unei obligaţii rezultate dintr-un fapt juridic şi nici a unei obligaţii rezultate dintr-un act unilateral nu vor face obiectul acestei legi.
Care este însă regimul juridic căruia i se vor supune aceste garanţii? În acest caz se vor aplica prevederile privitoare la amanet din Codul civil.
Totuşi, există un mare impediment, şi anume acela că o astfel de garanţie reală mobiliară va trebui să se facă cu deposedarea debitorului de bunul gajat, în timp ce principiul instituit de noua reglementare este acela al absenţei deposedării bunului ce formează obiectul garanţiei reale.
De lege ferenda propunem modificarea art. 1 al Legii garanţiilor, care ar trebui să prevadă fie că sunt avute în vedere toate obligaţiile civile şi comerciale, indiferent de izvorul lor, fie că în continuare amanetul – văzut ca gaj civil cu deposedare – va rămâne în mod exclusiv reglementat de dispoziţiile din Codul civil, ca norme derogatorii de la regimul general  instituit de Legea garanţiilor.

Note
1 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 1992, p. 51-52.
2 Sorin David, Unele consideraţii introductive privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare (I), în Revista de drept comercial nr. 1/2001.
3 Sorin David, Unele consideraţii introductive privind regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare (I), în Revista de drept comercial nr. 1/2001.
4 G. Boroi, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în Revista Juridică nr. 4/2000, p. 129-136.
5 Dr. Cristina I. Stoica, Radu A. Rizoiu, Consideraţii teoretice şi practice asupra regimului juridic aplicabil garanţiilor reale mobiliare în materie comercială, în Revista de drept comercial nr. 1 şi 2/2000, pag. 67-82.
6 Ibidem.
7 Dr. Cristina I. Stoica, Radu A. Rizoiu, Consideraţii teoretice şi practice asupra regimului juridic aplicabil garanţiilor reale mobiliare în materie comercială, în Revista de drept comercial nr. 1 şi 2/2000, pag. 67-82.
8 G. Boroi, D. Boroi, Garanţia reală mobiliară reglementată de Titlul VI al Legii nr. 99/1999, în Revista Juridică nr. 4/2000, p. 129-136.
9 Dr. Cristina I. Stoica, Radu A. Rizoiu, op. cit., pag. 67-82.
10 Nu suntem astfel de acord cu opinia unor autori conform căreia „contractul de gaj încheiat în condiţiile Legii garanţiilor reale mobiliare va trebui să indice valoarea maximă a obligaţiei garantate (art. 15 din lege).” (C. Stătescu, C, Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Hamangiu 2008, p. 433).
11 Dr. Cristina I. Stoica, Radu A. Rizoiu, op. cit., pag. 67-82.
12 C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a IX-a revizuită şi adăugită, Editura Hamangiu 2008, p. 433
13 Dr. Cristina I. Stoica, Radu A. Rizoiu, Consideraţii teoretice şi practice asupra regimului juridic aplicabil garanţiilor reale mobiliare în materie  comercială, în Revista de drept comercial nr. 1 şi 2/2000, pag. 67-82.
14 Dr. Cristina I. Stoica, Radu A. Rizoiu, Consideraţii teoretice şi practice asupra regimului juridic aplicabil garanţiilor reale mobiliare în materie comercială, în Revista de drept comercial nr. 1 şi 2/2000, pag. 67-82.
15 Ibidem
16 Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VIII-a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic 2008, pag. 552-553.
17 Aprobat prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei nr. 2371/C din 22 decembrie 1997, publicat în M. Of. nr. 84 din 23 februarie 1998.
18 C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Hamangiu 2007, pag. 344-348.