Drepturile fundamentale ale omului au o rezonanţă absolută şi esenţială atât  din perspectiva normelor juridice din dreptul intern, cât şi internaţional.   Din perspectivă internaţională, drepturile omului, în speţă, dreptul la viaţă şi dreptul la viaţă privată, îşi găsesc consacrarea în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (introdusă în legislaţia română prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, cât şi în Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi în Cartea Naţiunilor Unite).
Aceste principii universal recunoscute în planul spectrului internaţional îşi găsesc reglementarea de principiu în Constituţia Română în art. 22 şi art. 26.
Pornind de la perspectiva internaţională ce reglementează drepturile omului în Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, se statuează expres că: “Recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi păcii în lume, iar ignorarea şi dispreţuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conştiinţa omenirii şi că făurirea unei lumi în care fiinţele umane vor beneficia de libertatea cuvântului şi a convingerilor, eliberate de teroare şi de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspiraţie a omului.”

De asemenea, în cuprinsul Pactului Internaţional cu privire la drepturile  civile și politice se prevede la art. 6, Partea a III-a, următoarele:
“1. Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane.
Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţă sa în mod arbitrar.
2. În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare la moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislaţia în vigoare, în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei hotărâri definitive pronunţate de un tribunal competent.
3. Când privarea de viață constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie din prezentul articol nu autorizează un stat parte la prezentul Pact să deroge în vreun fel obligaţie asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid.
4. Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile.”
Abordat din diferite unghiuri de vedere, conceptul Drepturilor omului este  receptat de comunităţile umane şi de către fiecare membru al acestora ca o instituţie firească, care îngăduie:
a. înţelegerea mai completă şi mai exactă a statutului fiinţei umane în cele mai diferite ipostaze ale sale;
b. cunoaşterea mijloacelor politice, juridice, sociale şi economice necesare pentru respectarea acestui statut;
c. garantarea împlinirii cerinţelor implicate de acest statut prin măsuri adecvate de pedepsire a celor vinovaţi de încălcarea drepturilor și libertăţilor inerente tuturor oamenilor.
Majoritatea constituţiilor prevăd expres dreptul la viaţă. Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţa persoanei numai în sensul ei fizic. Într-o accepţiune mai largă, dreptul la viaţă priveşte viaţa ca un univers de fenomene, fapte, cerinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc existenţa fizică.
Aşa fiind, este important de arătat că nici art. 2 din Convenţia Europeană a  drepturilor omului, care enunţă acest drept (1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat de lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol, în cazul când ea ar rezulta din recurgerea la forţa dovedită absolut necesară:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei nelegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecţie), nici Protocolul nr. 6, care impune abolirea pedepsei cu moartea, nu au în vedere să protejeze în mod necondiţionat viaţa însăşi sau să garanteze o anumită calitate a vieţii.
Aceste dispoziţii urmăresc să protejeze, mai curând, individul, împotriva oricărei suprimări a vieţii impuse arbitrar de către Stat.
Termenul “drepturi” a devenit deja elementul unui limbaj ambiguu, care domină dezbaterile politice în foarte multe ţări. În loc să vorbim despre datorii şi responsabilităţi, vorbim peste tot numai despre drepturi. Suntem pur şi simplu obsedaţi de drepturi. Datoria noastră faţă de copii, prin contrast, se vede atunci când aceştia sunt exploataţi, traficaţi, maltrataţi, când viaţa copilului nenăscut este distrusă. Dacă neglijezi dreptul la viaţă în sine, celelalte drepturi devin inutile. Dreptul la viaţă de la concepţie este un drept suprem. Deşi este menţionat în Carta Drepturilor Omului a Naţiunilor Unite, acest principiu nu este respectat. Ar fi mai bine ca accentul dezbaterilor să se mute de pe drepturi, pe datorii şi obligaţii. Acest lucru va ajuta foarte mult la protejarea vieţii copiilor nenăscuţi.
Poate că avortul nu ar fi o problemă care să fie decisă de instituţiile Uniunii Europene, ci de către fiecare parlament în parte, însă apare problema că ţările se influenţează una pe alta.
Spre exemplu, Olanda, care din 2002 a devenit prima ţară care a legalizat sinuciderea asistată (eutanasierea), ca metodă de curmare a suferinţelor pentru pacienţii cu boli incurabile, iar la scurt timp, Belgia i-a urmat exemplul, apoi Luxemburg şi într-o formă mai strictă Suedia şi Elveţia.  În Olanda este permisă acum şi eutanasierea copiilor sub vârsta de 12 ani. După legislaţia României, eutanasierea umană este interzisă, însă nu vom şti niciodată ce se va întâmpla. O problemă importantă care ne preocupă este cea referitoare la avort. Este dilema etică cea mai controversată creată de tehnologiile de reproducere în societăţile moderne. În Europa, ca oriunde, problemele referitoare la avort au constituit adesea obiect al polemicii, căci ele sunt la fel de strâns legate de morală, de politică, de religie şi de sănătate,  ca şi de drept.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a fost însă sesizată cu cauze de avort; dimpotrivă, în ceea ce priveşte Comisia Europeană, a recunoaşte unui fetus dreptul absolut la viaţă ar fi contra obiectului şi scopului Convenţiei (cer. nr. 8416/78).
Pe 16 aprilie 2008, la Strasburg, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (PACE) a adoptat o Rezoluţie prin care toate ţările membre sunt îndemnate să asigure accesul la avortul legal, precum şi educaţia sexuală obligatorie pentru tineri.
Adunarea a votat Rezoluţia 1607/2008 cu 102 voturi pentru, 69 împotrivă şi 14 abţineri. Doar 185 dintre cei 318 membri ai PACE au fost prezenţi la vot. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, cea mai veche dintre organizaţiile unionale, cuprinde reprezentanţi din 47 de ţări europene din U.E. şi din afara acesteia. Deciziile sale au caracter de recomandare şi nu sunt obligatorii pentru statele membre, dar sunt destul de influente în alte organisme, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Comisia a apreciat totuşi că Statul poate impune unele limitări dreptului la avort, fără ca prin aceasta să aducă atingere dreptului la viaţa privată, garantat femeilor însărcinate de art. 8 (Bruggemann şi Schenten, Rap. Com. din 1977).
Dezbaterea legată de avort a devenit atât de aprinsă tocmai din pricina faptului că ea este centrată pe aspectele etice fundamentale la care nu se găsesc cu uşurinţă soluţii. Cei care sunt “pro viaţă” consideră că avortul este un păcat, cu excepţia împrejurărilor când acesta este necesar, pentru că este echivalentul crimei. Pentru ei aspectele etice sunt mai presus de orice, subsumate valori care trebuie acordate vieţii umane.
Cei care sunt: “pro alegere” susţin că cel mai important considerent trebuie să fie controlul mamei asupra propiului corp.
Sub aspect moral, problematica avortului a devenit un fapt mai mult decât banal. O femeie din două are în palmares de la trei, până la cinci avorturi la cerere şi, într-un mod foarte dureros, anumite statistici, arată faptul că un procent de 18% din avorturi sunt cerute de adoloscente între 15 şi 19 ani, iar 60% au vârsta între 19 şi 24 ani.
De asemenea, se constată că vârsta medie a elevelor care recurg la avort a scăzut în ultima perioadă de la 17 – 18 ani, la 15 – 16 ani, multe recurgând la această intervenţie chiar sub vârsta de 14 ani.
Nu este de mirare că “pruncuciderea” din cabinetele medicale a ajuns în stradă.
Decretul nr. 463/1957 al regimului Gh. Gheorghiu-Dej liberalizează, după  modelul sovietic, pentru prima dată, avortul, cu consecinţe dintre cele mai dezastruoase asupra echilibrului social economic și demografic al ţării.
Un al doilea decret care a adus modificări instituţiei avortului în România este Decretul nr. 770/1966.
Experienţa anilor 1957 – 1966 a arătat faptul că prin legalizarea avorturilor a crescut numărul acestora şi, consecutiv, s-au produs efecte demografice negative.
În aceste condiţii, se emite Decretul nr. 770 din 29 septembrie 1966, schimbându-se totodată şi dispoziţiile Codului penal referitoare la avort.
Decretul nr. 770/1966 permitea avortul terapeutic efectuat în primele trei luni de sarcină, pe baza unor stricte indicaţii medicale, şi numai cu totul şi cu totul excepţional accepta sacrificarea produsului de concepţie şi până la 6 luni.
În ciuda prevederilor drastice din Decretul nr.  770/1966, scopurile urmărite nu au fost realizate.
Este drept că, pentru un scurt interval de la aplicarea sa, s-a constatat o uşoară ameliorare a natalităţii, care însă nu a fost consecinţa faptului că sistemul ilicit de practicare a avorturilor delictuale nu fusese puse în funcţiune.
Faptul că promulgarea acestui decret nu s-a asociat cu o îmbunătăţire corespunzătoare a condiţiilor socio-economice a dus la o scădere a natalităţii şi mai pronunţată, pe lângă faptul că potenţialul biologic al femeilor apte de a fi însărcinate a scăzut în urma deceselor post-avort, cât şi a sechelelor determinate de multiplele intervenţii de avort. În loc ca această situaţie, cu multiple implicaţii pe care aceasta le avea pe plan naţional, să fie temeinic analizată pentru a rezulta o îmbunătăţire a condiţiilor socio-economice, s-a promulgat un al treilea decret, ale cărui restricţii au depăşit cu mult cele anterioare, și anume Decretul nr. 441 din 26 decembrie 1985.
Un al patrulea decret, şi printre primele măsuri luate de către C.P.U.N. după Revoluţia din decembrie 1989, a fost Decretul-lege, care abroga Decretul nr. 770/1966 şi 441/1985 şi art. 185-188 din Codul penal privind avortul.
Prin Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989, avortul este permis în primele 3 luni de sarcină, numai în unităţi spitaliceşti cu dotare şi cu personal A.T.I., şi ca situaţii de excepţie incestul și violul.
Ulterior adoptări acestui act normativ, însă, s-a observat că foarte multe întreruperi de sarcină s-au efectuat în afara instituţiilor medicale de specialitate, de către persoane care nu aveau nici o pregătire în acest sens.  Ca urmare a acestui fapt, Art. 185 din Codul penal, care priveşte provocarea ilegală a avortului, a fost reintrodus, după ce fusese iniţial abrogat prin Decretul-lege, cu un nou conţinut, prin Legea nr. 140/1996. Astfel, din punct de vedere medical, este constatat ştiinţific că fiinţa umană îşi începe existenţa o dată cu fecundarea. Deja multă vreme embrionii umani şi feţii sunt consideraţi “pacienţi”, cărora li se asigură asistenţă medicală potrivit posibilităţilor de astăzi ale medicinii.
“Voi păstra respect absolut vieţii, de la începutul ei” se afirma în Jurământul de la Geneva al Asociaţiei Medicale Nationale, 1983.

Din punct de vedere creştin, avortul încalcă una dintre cele 10 porunci:  “Să nu ucizi.”
Se vede cu ochiul liber că educăm iubirea de pace şi se creează război, discutăm de programe de combaterea violenţei în familie, dar familia este pe cale de dispariţie, discutăm despre prevenirea abuzurilor de tot felul asupra minorilor, dar sunt din ce în ce mai puţini copii şi mulţi maltrataţi.
Nu programe educative sau informaţiile ne lipsesc, ci voinţa şi atitudinea, orientarea în problemele reale de educaţie.
Nouă, cei care pretindem că apărăm dreptul şi dreptatea, ne revine obligaţia de a îndrepta această stare de lucrări. Va trebui să gândim bine şi să legiferăm corect pentru a schimba conştiinţele şi a-i face pe oamenii noştri să respecte viaţa.
Sub aspect penal, avem prevederile actualului Cod penal, art. 185:
“Întreruperea cursului de sarcină, prin mijloace, săvârşită într-una din următoarele împrejurări:
– în afara institutelor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop;
– de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;
– dacă vârsta sarcinii a depășit 14 săptămâni se pedepsește cu închisoarea de  la 6 luni la 3 ani;
– săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii însărcinate, se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi cu interzicerea unor drepturi;
– dacă prin faptele prevăzute la alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi;
– în cazul când fapta prevăzută în alin. 2 şi 3 a fost săvârşită de medic, pe lângă pedeapsa cu închisoarea, se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic.”
În dreptul civil îşi găseşte aplicabilitatea prin dobândirea de drepturi pentru toate cele prevăzute în Decretul nr. 31/1954, art. 7 alin. 2: “Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu.” Excepţia este cea potrivit căreia copilul conceput se socoteşte născut ori de câte ori aceasta este în interesul său.
Această excepţie se aplică dacă copilul se naşte viu, nefiind necesar ca acesta să fie viabil, şi doar dacă dobândeşte numai drepturi.
Legile tuturor timpurilor au ocrotit persoana umană, sancţionând pe cei care atentau la viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea şi demnitatea omului. Problematica omului a stat din totdeauna nu numai în atenţia juriştilor, ci şi a filosofilor, economiştilor, politicienilor, artiştilor etc. Cu toate acestea, omul şi drepturile sale n-au preocupat niciodată mai mult omenirea ca în zilele noastre.
Astfel, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a adoptat şi proclamat “declaraţia universală a drepturilor omului”, în cuprinsul căreia sunt stipulate drepturi fundamentale, arătându-se, printre altele, că: toate fiinţele umane au dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale.
În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, nici un om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite de lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei, ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică.
În ultimii ani, îndeosebi, drepturile omului au încetat să mai fie doar un subiect extrem de dezbătut, devenind şi unul dintre factorii esenţiali graţie cărora s-au produs ample mutaţii în fizionomia politică şi economică a unui mare număr de ţări ale lumii. Astfel, drepturile omului au devenit o sursă majoră de dinamizare a evoluţiei istorice ca urmare a împletirii şi potenţării reciproce a câtorva tendinţe. Afirmarea crescândă a individului şi conştientizarea faptului că recunoaşterea şi protecţia drepturilor şi libertăţilor omului este benefică nu numai afirmării personalităţii indivizilor
ca atare, ci şi societăţii şi, într-un sens mai larg, umanităţii în ansamblul său, reprezintă unul din marile adevăruri ale vremurilor noastre.
Noile realităţi existente în România după 1989 au determinat alinierea ţării noastre la standardele internaţionale şi în ce priveşte apărarea drepturilor omului, a persoanei umane. Victoria revoluţiei române, scoţând ţara din coşmarul totalitarismului, a deschis noi orizonturi, idealul drepturilor omului devenind o realitate a vieţii noatre libere, iar îmbogăţirea lui în conţinut o perspectivă a viitorului acestei ţări.
Respectarea acestor precizări constituţionale este asigurată de toate ramurile dreptului potrivit  cu specificul lor. O contribuţie importantă la asigurarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor omului consacrate de constituţie o aduce şi legea penală.
Cadrul juridic menit să dea eficienţă apărării acestor drepturi şi libertăţi îl formează Titlul II din Partea specială a Codului penal. Apărarea persoanei umane prin dispoziţiile cuprinse în acest titlu priveşte pe om în ansamblul atribuţiilor care caracterizează fiinţa umană (viaţa, integritatea corporală, libertatea, inviolabilitatea sexuală, demnitatea.)

Exemplu:

Codul penal german reglementează infracţiunile contra vieţii în Capitolul 16, unde este încriminată uciderea unei persoane în condiţii agravante (paragraful 211); întreruperea de sarcinii (paragraful 218); pruncuciderea (paragraful 217) etc. Codul penal spaniol cuprinde, de asemenea, infracţiunile contra persoanei. Astfel, în Titlul VIII Cap. II Pruncuciderea (art. 410), iar în Cap.III Avortul (art. 41).
O femeie implicată în procesul care a dus la legalizarea avortului în Statele Unite, în prezent, şi- a schimbat total atitudinea faţă de viaţă. Aceasta, Norma Mc. Corvey, care a lucrat în clinicile de avort, a văzut ce li se poate întâmpla femeilor din cauza avortului şi ce minciuni li se poate spune.
În Europa nu există aceste schimbări de atitudini, ba dimpotrivă, d-na Hillary Clinton a afirmat la Messiah College, în apropiere de Harrisburg, că, în România comunistă, foarte mulţi copii erau abandonaţi şi lăsaţi în orfelinate, ceea ce a dus la o epidemie de SIDA. Ea a mai afirmat că “fiecare persoană trebuie să aibă dreptul să facă această decizie majoră, dacă poate să pună capăt unei sarcini, şi că avortul trebuie să rămână legal şi sigur”. Clinton a fost în România în 1995, iar la scurtă vreme după o vizită în China a criticat politica copilului unic adoptată de Guvernul de la Beijing.
Primul ordin semnat de Bush atunci când a venit la putere a fost acela să redirecţioneze banii care, până atunci, mergeau spre avorturile şi controlul populaţiei din China, să-i redirecţioneze spre alte necesităţi. Administraţia Clinton a finanţat timp de mulţi ani politica unui singur copil, cum este în China.

Barack Obama a afirmat că nu a ajuns încă la o concluzie şi că nu cunoaşte  dacă viaţa începe încă din momentul concepţiei. Ceea ce ştiu este că există ceva extraordinar de puternic dincolo de viaţa potenţială şi că acest lucru are o greutate morală pe care o luăm în considerare în momentul în care avem aceste discuţii.
Nu trebuie să spui doar nu avorturilor, ci trebuie să le ajuţi pe femeile însărcinate. E bine că nu avem legalizată legea eutanasierii precum Olanda, unde în ultimii ani au fost omorâţi peste 4 mii de oameni în vârstă. Cred că e mai important să putem oferi alternative şi să ajutăm, decât să încriminăm şi să legalizăm precum alţii, pentru că aşa e la modă.

Bibliografie
1. Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor omului. Documente europene, Donna Gomien, Ed. All Beck, Bucureşti, 1993
2. Genetica / Început fără sfârşit, Constantin Maximilian, Marius Bembea, Valerica Belegeanu, ed. De vest.
3. Principalele instrumente internaţionale privind Drepturile Omului la care România este parte; vol.I, Instrumente universale, Bucureşti, Institutul Român pentru Drepturile Omului.
4. Dicţionar enciclopedic ilustrat, Ed. Cartier.
5. Sociologie, Athony Giddens, Ed. All Beck
6. Drept internaţional public
7. Declaraţiile Universale a Drepturilor Omului
8. Tratat de Teoria Generală a Drepturilor, Dumitru Mazilu
9. Explicaţii teoretice ale Codului Penal, Vintilă Dongoroz
10. www.un.org/aboutun/charter/index.htm
11.http://www.provitacraiova.ro/copii%20–avortati/index.html
12. http://provitabucuresti.ro/dreptul-la-viata/
13.http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legi_drepturi.php
14. Site BBC News
15. Convenţia europeană a drepturilor omului, Corneliu Bîrsan şi Marius Eftimie, ed. Hamangiu, 2007
Alte pagini de pe internet, conferinţe de presă, medicină legală şi o dezbatere parlamentară a domnului Gheorghe Gabor.