1.1 Introducere

În dezvoltarea istorica a studiilor teoretice cu privire la oligopol se disting doua faze. În cadrul primei faze, denumita si traditionala, analiza a fost asezata pe studiul concurentei si a monopolului. Deoarece problemele decizionale ale oligopolului sunt mult mai complexe decât cele ale întreprinderii monopoliste sau ale celei concurentiale, protagonistii acestei faze, folosind un instrumentar de lucru foarte simplificat, au sfârsit prin a reduce piata oligopolista la un caz particular al pietei monopoliste. Între acestia la loc de frunte s-au situat Augustin Cournot (1801-1877), F.Y. Edgeworth si H. von Stackelberg caruia îi si datoram o prima clasificare a formelor de piata. Premisa de baza de la care au pornit ei a fost urmatoarea: fiecare întreprindere adopta decizii de productie presupunând ca rivalii sai potentiali nu-si modifica nivelul lor de productie. Dar, în acest caz, într-adevar oligopolul este redus la o suma de „mici” monopoluri.

A doua faza începe cu scoaterea în evidenta a inconsistentei ipotezelor simplificatoare proprii teoriei traditionale si a cunoscut, la rândul ei, doua directii de actiune. Prima directie se distinge prin aplicarea teoriei jocurilor în studiul comportamentului oligopolului, îndeosebi dupa publicarea în anul 1944 a cartii „Theory of Games and Economic Behaviour” a marelui matematician J. von Neuman s a economistului O. Morgenstern.   A doua directie se delimiteaza net de aportul teoriei traditionale care, în buna parte, se marginea sa studieze comportamentul oligopolului mai mult pe cale deductiva, plecând, asa cum aratam mai sus, de la unele prezumtii cu caracter general. Aceasta ultima directie alege, în schimb, calea elaborarii unor modele de comportament ale oligopolului cât mai apropiate de situatia reala. Se disting, în aceasta privinta, contributiile aduse de economistul italian Sylos Labini si a americanilor J. Bain si F. Modigliani.

Dupa opinia acestora, în timp ce pentru libera concurenta si monopoluri este posibila formularea unor legi de functionare bine definite si univoce, pentru oligopol este practic imposibil de a se desprinde o serie de legi cu aplicare universala. Drept urmare, subliniaza cei mentionati mai sus, sarcina cercetarii teoretice este aceea de a reflecta cât mai fidel posibil asupra marii bogatii de aspecte ale pietei reale.

1.2 Oligopol-concept si etimologie

Oligopolul poate fi definit ca o industrie în care exista puţine firme şi mulţi cumpărători. De regula înregistram o situatie de oligopol atunci când piata este dominata de câtiva producatori sau vânzatori a caror putere economica este suficient de mare pentru a putea influenta pretul pietei. În acelasi timp, acesti producatori pot realiza si unele întelegeri între ei de natura economica. Dat fiind numarul restrâns de întreprinderi concurente, noua forma de piata se caracterizeaza înainte de toate prin faptul ca fiecare întreprinzator trebuie sa tina seama de data aceasta de reactiile ce le vor avea celelalte firme, la orice decizie economica majora luata.

În majoritatea economiilor moderne, aceasta este structura de piaţă dominantă pentru producţia de bunuri de consum şi de folosinţă îndelungată, ca şi a multor materii prime industriale, cum ar fi oţelul şi aluminiul. Serviciile sunt însă adesea produse în condiţii oarecum mai competitive.

În contrast cu monopolul (care nu are competitori),o firmă de tip oligopol se confruntă cu puţini competitori, drept pentru care oligopoliştii au un comportament strategic, ceea  înseamnă că ei ţin cont, în mod explicit, de impactul deciziilor lor asupra firmelor competitive şi de reacţiile pe care le aşteaptă din partea acestora. În ramurile oligopoliste, preţurile sunt, de obicei, administrate,iar produsele sunt, de obicei, diferenţiate.

Din punct de vedere etimologic, termenul provine din limba greaca, oligos însemnând putini, câtiva, iar polein, vânzare.

Un oligopol se caracterizează prin:

• numărul redus de producători prezenţi pe piaţă, dar care au o forţă economică mare. Se consideră oligopol dacă pe piaţă există cel puţin trei producători. Dacă sunt doar doi sau unul, se consideră că există un duopol sau un monopol.
• există bariere la intrarea pe piaţă în calitate de producător
• este o formă mai mult caracteristică ţărilor dezvoltate
• este foarte clar evidenţiată diferenţierea mărfurilor
• producătorii deţin un oarecare grad de control al preţurilor

Deoarece în cadrul unui oligopol fiecare producător sau vânzător cunoaşte foarte bine procentul pe care îl deţine din piaţa produsului sau a serviciului respectiv şi pentru că orice modificare a preţului sau a volumului producţiei de către una din firmele oligopoliste este reflectată în volumul de vânzări al celorlalte, există tendinţa ca gradul de interdependenţă între firme să fie foarte mare, încât fiecare firmă trebuie să-şi stabilească preţul şi producţia în funcţie de reacţia celorlate firme din oligopol, astfel că odată stabilite, preţurile într-un oligopol sunt rigide.

De obicei, oligopoliste sunt pieţele producţiei siderurgice, ale automobilelor, ale maşinilor şi echipamentelor destinate energeticii şi industriei chimice, deoarece complexitatea utilajelor şi tehnologiilor nu permit apariţia mai multor firme mici.

1.3 Formele pietei

Structura de piata cea mai raspandita in tarile dezvoltate este aceea de oligopol,oferta si preturile fiind stabilite de cateva firme.

In condiţiile oligopolului, firma este un cautator de pret, ea exercitand o anumita influenta asupra pretului, dar neputandu-l alege ca in cazul monopolului deoarece trebuie sa tina seama de reactiile, uneori foarte viguroase, ale celoralte firme si consecintele lor asupra propriei activitati. Lumea oligopolului seamana cu un joc de sah cu mutari si contramutari imprevizibile.

In derularea operatiunilor de cautare a preturilor de echilibru in conditii de oligopol pot sa apara doua situatii diametral opuse:

ü               Recunoscandu-si interesul comun, firmele oligopoliste se inteleg cu privire la nivelul si dinamica preturilor, actionand ca si cand ar detine impreuna monopolulabsolut;

ü   Alteori insa, oligopolistii abandoneaza „platforma comuna” in favoarea interesului individual, lund decizii proprii privind volumul productiei create sau nivelul pretului.

Trăsăturile pietei oligopoliste pot fi rezumate astfel:

• prin concentrarea producţiei, ele reuşesc să scadă costurile de producţie pe termen lung;
• pot oferi producţia pe care o controlează la costuri minime, ceea ce le oferă avantajul unor profituri mari;
• au dorinţa de a monopoliza piaţa – de a obţine suveranitatea pe piaţă asupra cuplului preţ-cantitate;
• pot obţine tratament preferenţial în vederea obţinerii de credite.
  Toate aceste caracteristici stimulează apariţia numeroaselor tipuri de oligopoluri.

Criteriile după care se clasifică firmele oligopoliste sunt:

• după natura activităţii sau caracteristicile producţiei ori ale serviciilor;
• după gradul de cooperare şi a forţei de concurenţă.
  După primul criteriu pot fi distinse două tipuri de oligopoluri:
• Oligopoluri care domină piaţa produselor omogene (petrol, oţel, cafea);
• Oligopoluri care domină piaţa produselor neomogene (industria auto).
  După al doilea criteriu oligopolurile se împart în:
• Oligopoluri fără coordonare
• Oligopoluri cu coordonare parţială
• Oligopoluri complet coordonate

În categoria oligopolurilor fără coordonare intră firmele care dispută piaţa fără nici un fel de
înţelegere prealabilă, strategie, tactică economică sau comercială. Astfel, apar trei tipuri
de relaţii concurenţiale:

a. relaţii de confruntare agresivă – se bazează pe războiul economic în care se
folosesc ca arme preţurile de achiziţie a factorilor de producţie, cantitatea produsă şi
publicitatea.
b. relaţii hiperconcurenţiale – specifice firmelor care produc bunuri uşor
diferenţiate şi se manifestă prin calitate şi forţă inovatoare.
c. relatii înlănţuite – specifice ramurilor cu mai multe firme care intră în raporturi
economice încrucişate determinate de raporturile între ele, în special datorită
specializărilor relativ restrânse din cadrul ramurii.
În cazul oligopolurilor cu coordonare parţială se stabilesc fie raporturi de subordonare
faţă de o firmă lider, fie raporturi de înţelegere, coordonare voluntară.
La oligopolurile complet coordonate înţelegerea îmbracă forma unui acord scris
(secret sau public). Coordonarea prin acest acord poate avea ca obiect înţelegerea privind
preţul mediu de vânzare, delimitarea pieţelor, etc.

Poziţiile şi strategiile abordate pot fi analizate plecând de la tipurile de oligopol,
spaţiul concurenţial şi tipul de elasticitate.

1.4  Dilema fundamentala a oligopolului

Comportamentul oligopolului este, în mod necesar, un comportament strategic. În deciderea strategiilor, oligopoliştii se confruntă cu dilema fundamentală: competiţie sau cooperare.
Firmele acţionând într-o industrie oligpolistă vor obţine mai multe profituri ca grup dacă cooperează; orice firmă individuală poate însă realiza mai multe profituri pentru sine dacă dezertează, în timp ce altele cooperează.

Într-o industrie perfect competitivă există însă, atât de multe firme care nu pot atinge soluţia cooperantă, decât dacă este format un corp central de guvernare, de către elel însele, sau de către guvern, pentru a impune comportamentul necesar tuturor firmelor. Dimpotrivă, puţinele firme ale unei industrii oligopoliste vor recunoaşte elel însele posibilitatea cooperării pentru a evita pierderea de profituri care va rezulta din comportamentul rival.

Problema oligopolistului este foarte diferita de celelalte tipuri de intreprinzatori. Pe pietele cu libera concurenta nici un participant nu poate sa influenteze rezultatele altei companii pentru ca nu are suficienta forta de a modifica preturile. In cazul monopolului nu exista concurenti care pot fi deranjati.

Dar la oligopol, concurentii pot deranja mult. Orice oligopolist poate influenta beneficiile celorlalti concurenti. Eforturile de a-si imbunatati propriile rezultate provoaca inexorabil deteriorarea rezultatelor celorlalti.

Una din problemele majore cu care se confrunta firmele în conditii de oligopol este cea a pretului de vânzare. Desi practicarea unei politici agresive a pretului nu este recomandabila, fiecare firma trebuie sa urmareasca în permanenta reactia celorlalti producatori la modificarile ce le opereaza asupra acestui parametru.

Atunci când pe piata actioneaza numai câteva firme de dimensiuni apreciabile, la orice modificare a pretului de catre una din ele nu se poate sti cu certitudine cât din cererea generala (din clientela totala) va ramâne de partea ei si care parte va fi acaparata de concurenti. Totul va depinde de comportamentul lor.

Daca, de pilda, una dintre firme mareste pretul de vânzare, ne este deloc sigur ca celelalte întreprinderi îi vor urma exemplul. Nu o fac pentru ca, în felul acesta, pot sa atraga o parte din clientela de partea lor si sa îsi mareasca vânzarile. Daca, dimpotriva, va proceda la scaderea pretului, mai devreme sau mai târziu si celelalte firme vor fi nevoite sa adopte aceeasi decizie, pentru ca, altfel, îsi vor pierde cumparatorii..

In cazul cartelului ( oligopol cooperant ), pe baza estimarii cererii totale, se realizeaza intelegerea formala intre firme cu privire la pret si la impartirea pietelor. Acordurile dintre membrii cartelului sunt destul de fragile, pericolul prabusirii lor venind din doua directii:

1)      tentatia de a concura este , deseori atat de puternica, incat, mai devreme sau mai tarziu, unul sau altul dintre parteneri nu va mai actiona corespunzator intelegerilor convenite cu privire la pret sau la cantitatea produsa; din momentul in care interesul individual incepe sa prevaleze asupra celui comun, dorinta firmelor de a-si spori productia va conduce la reducerea pretului si la dezmembrarea cartelului care se va transforma in monopol;

2)      pentru a beneficia de unele avantaje create de cartel, concurentii din afara acestuia vor dori sa se asocieze, subrezind astfel coeziunea dintre partenerii initiali.

In situatia oligopolului necooperant, ficare firma incearca, pe cont propriu, indepedent de celelalte, sa-si maximizeze profitul, urmand ca echilibrul pietei sa se realizeze fie dinspre cantitatile de bunuri create, fie dinspre preturi. Deci, firma regleaza fie volumul productiei, fie pretul, miscarea celuilalt element fiind lasata la latitudinea pietei.

Oligopolul necooperant sau asimetric este efectul manifestarii unui comportament de dominare a unor firme de catre altele. Acest comportament nu trebuie absolutizat, firmele oligopoliste fiind interdependente chiar si in ceea ce priveste formarea preturilor. Daca veniturile unei firme oligopoliste cresc prin sporirea volumului vanzarilor ca urmare a reducerii pretului, este de asteptat ca si concurentii sa procedeze la fel, recastigandu-si astfel clientii.Daca actiunile se repeta, apare un adevarat „razboi al preturilor”  , ajungandu-se astfel la punctul zero al profitului, dar restabilindu-se echilibrul.

1.5 Cartelul-cea mai cunoscuta forma de oligopol cooperant

Cartelul reprezintă un acord, o înţelegere între câteva firme care produc bunuri similare, cu privire la volumul producţiei, preţul de vânzare şi zonele de piată, în scopul maximizării profitului reunit. Termenul de cartel a apărut cu sensul de trust comercial în jurul anilor 1870, în Germania însă, îşi are originea din italienescul “cartello” care in perioada 1550 – 1560 însemna  “ o provocare scrisă “.

Forma maxima de intelegere, cea care maximizeaza beneficiile oligopolistilor este cartelul, un acord intre toti producatorii industriei, care pot avea urmatoarele forme:

• Concurenta fara preturi. Fiecare companie incearca sa imbunatateasca calitatea, prezentarea sau orice alt factor, dar respectand pretul stabilit de comun acord.
• Impartirea cotelor-parti sau a pietelor. Fiecarei intreprinderi i se distribuie o zona unde poate sa vanda, i se fixeaza o productie maxima care nu poate fi depasita.
• O alta dificultate aditionala provine din faptul ca, legislatia multor tari interzice practicile acordurilor si in anumite ocazii s-au putut demonstra si pedepsi anumite industrii pentru realizarea de propuneri si presiuni de acest tip.

O alta dificultate aditionala provine din faptul ca, legislatia multor tari interzice practicile acordurilor si in anumite ocazii s-au putut demonstra si pedepsi anumite industrii pentru realizarea de propuneri si presiuni de acest tip.

Cea mai buna alternativa la cartel, ce eludeaza toate aceste inconveniente, este suprematia preturilor. Este o situatie foarte frecventa in lumea afacerilor. Cand exista o piata lider, ce fixeaza pretul si conditiile ofertei ce sunt acceptate de toti ceilalti fara necesitatea de a negocia. Exista trei tipuri de companii care se pot inscrie:

Intreprinderea dominanta, adica cea cu cea mai mare marime, cea mai mare cota de participare ce se diferentiaza de toate celelalte. Aceasta va fi si cea care va dispune de cele mai multe informatii, cea care cunoscand conditiile cererii la scara mare va putea estima pretul cel mai stabil si avantajos.

Cea care beneficiaza de costuri mai mici pentru a dispune de tehnologia cea mai avansata. Acest caz rezulta a fi mai stabil daca compania ce fixeaza pretul ar fi una ce practica costuri mari, pretul ar rezulta si el a fi prea mare si ar fi mai probabil ca situatia sa denatureze spre un razboi al preturilor.

Cea care se bucura de prestigiu si respect social. Este frecvent faptul ca un oligopolist, prin varsta sau formatiunea sa, sa fie considerat de concurentii sai expert si capabil de a diagnostica conditiile schimbatoare ale cererii, iar acestia ii vor accepta deciziile.

In orice caz, aceste acorduri sunt intotdeauna instabile si fragile pentru ca daca vreunul dintre membrii ii tradeaza pe ceilalti, poate obtine mari beneficii.

Principiul pretului conducator care, la prima vedere nici n-ar trebui inclus în clasa întelegerilor, este totusi o forma de manifestare a concurentei imperfecte în care o întreprindere de mari proportii fixeaza pretul de vânzare, iar celelalte firme o urmeaza pastrându-si în schimb deplina libertate în alegerea produsului, activitatea promotionala a vânzarilor, folosirea canalelor de distributie, etc. Daca marfa este omogena, pretul fixat de marea întreprindere va fi identic pentru toate. Daca, în schimb, produsul este diferentiat, preturile vor fi diferite dar vor gravita în aceeasi directie, astfel încât, diferentele de pret între întreprinderi sa se mentina nealterate.

În primii ani ai secolului XX, guvernul german, pentru a stimula exporturile a încurajat companiile naţionale să se alăture cartelurilor. După primul război mondial, numărul cartelurilor a crescut, ajungându-se la începutul celui de-al doilea război mondial la 200 de carteluri internaţionale. Acestea controlau 30% din comerţul mondial, în industrii precum cea a cauciucului, produselor chimice, oţelului, staniului.

Un mod frecvent de a rezolva problema este cel al întelegerilor între întreprinderi. Practica a pus în evidenta doua tipuri de întelegeri mai importante: cartelul si principiul pretului conducator, ambele amplu studiate de economistul american W. Fellner.

Odată cu adoptarea legislaţiei cu privire la concurenţă şi protejarea acesteia, în ţările dezvoltate, cu economie de piaţă, cartelurile, cea mai cunoscută formă de oligopol cooperant au devenit ilegale.

Dar, nu peste tot în lume, uneori fiind chiar sprijinite de către guverne. Astfel că, în timp ce în Statele Unite acestea sunt ilegale, cartelurile naţionale sunt frecvente în Japonia unde afacerile se desfaşoară în cadrul unui sistem de concurenţă controlată.

Pentru a descoperi aceste practici considerate ilegale, multe ţări aplică politica de clemenţă. Prin această metodă, agenţii economici implicaţi în carteluri, care decid sa pună capăt acestor practici şi să furnizeze dovezi esenţiale pot beneficia de imunitate sau de reducerea sancţiunii.

Deşi în România nu a dat randament, în multe ţări s-au înregistrat rezultate pozitive. În Olanda spre exemplu, într-un singur semestru, autorităţile au primit 470 de plângeri.

Cel mai ilustrativ exemplu modern de cartel este OPEC (Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol ).

Dacă în anii ’70 organizaţia a fost foarte eficientă pe piaţa petrolului, reuşind să controleze oferta globală şi preţurile ( de exemplu în anii 1973 – 1974, în numai şase luni, preţul mondial la petrol a crescut de la 2,5$ la 11$ pe baril, pentru a ajunge la începutul anilor ’80 la aproximativ 34$ pe baril ), după 1980 influenţa acestuia a început să se erodeze. Prin urmare, ponderea în producţia mondială de petrol a ţărilor membre OPEC a scăzut de la 53,5% în 1973 la 34% în 1993. Cu toate acestea, ele continuă să deţină controlul asupra unei părţi inseminate din această piaţă.

Deşi există opinii conform cărora un cartel odată constituit tinde să se comporte asemănător monopolului, din cele prezentate mai sus putem concluziona că aceste înţelegeri sunt greu de menţinut pe termen lung.

“ Pericolul” destrămării lor în timp vine din mai multe direcţii:

– profiturile substanţiale însuşite de membrii cartelului exercită o puternică atracţie  pentru alţi producători, iar prevenirea intrării lor pe piaţă devine imposibilă pe termen lung în absenţa unor bariere naturale la intrare;

– diferenţele de costuri fac mai dificil un acord asupra preţurilor, mai ales în cadrul oligopolurilor diferenţiate;

– tentaţia unor firme de a ieşi din înţelegerea stabilită şi de participa la competiţie este cu atât mai puternică cu cât ele dispun de un avantaj de cost şi interesul individual îl domină pe cel comun;

– cu cât numărul firmelor este mai mare, cu atât acceptarea unor concesii este mai dificilă.

1.6  Concluzii

Contributia IMM-urilor autohtone  la Produsul Intern Brut al României este sub jumatate din media occidentala. Daca Finlanda este numita tara celor 1.000 de lacuri, Elvetia – tara celor 26 de cantoane, Romaniei i se poate zice tara celor 20 de oligopoluri.
Un studiu al Bancii Nationale arata ca, desi 72,8% din companiile nefinanciare romanesti sunt intreprinderi mici si mijlocii, 60% din valoarea adaugata bruta se realizeaza in sfera corporatiilor, în timp ce în Statele Unite peste 90% din PIB se creeaza in sfera intreprinderilor mici şi mijlocii.

Daca Romania, o piata cu 22 de milioane de consumatori, are 500.000 de companii, Polonia, cu 38 de milioane, ar trebui sa aiba cel mult un milion de firme.Dar,  polonezii au peste 3 milioane de companii, iar la noi se verifica definitia oligopolului: acea structura a pietei in care exista un numar mic de producatori (ofertanti) si un numar mare de cumparatori.

Bibliografie:

• Catedra de Economie, Colectivul de Micro si Macroeconomie – MICROECONOMIE (Note de curs), Ediţia a II-a, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2009
• Monica Dudian – Bazele Economiei, Editura All Beck, 2001
• Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus – Economie, editia a XV-a , Editura Teora, 2000
• http://www.eumed.net/ecorom/VIII.%20%20Pietele%20neconcurentiale/3%20oligopolul.htm