Capitolul I- Aspecte ale regimului matrimonial în legislaţia franceză

   Regulile care guvernează efectele căsătoriei pun în discuţie particularităţile cu care se confruntă practicienii prin existenţa ordonanţelor şi a legilor interne ale fiecărei ţări. Din ce în ce mai des, căsătoriile sunt încheiate între persoane cu naţionalităţi diferite, situaţia juridică primind astfel un element de extraneitate şi supunând regimul matrimonial conflictului de legi.

   În legislaţia franceză, avantajul regimului matrimonial constă în existenţa unor clauze prin care, oricare dintre soţi poate să dispună, ca urmare a unui „contract matrimonial”, în legătură cu regulile statului. În cazul divorţului pronunţat sub imperiul legii franceze din 26 mai 2004 se aplică principiul voinţei,  iar cauzele divorţului nu trebuie să influenţeze regulile partajului.

     Regula conflictului francez (legea aplicabilă) este Convenţia de la Haga (semnată în anul 1978 şi intrată în vigoare în 1992 în Franţa, Olanda şi Luxemburg, iar ulterior semnată şi pentru Austria şi Portugalia). Convenţia este aplicabilă numai persoanelor căsătorite după data intrării în vigoare din fiecare ţară şi exclude obligaţiile privind întreţinerea între soţi şi drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor. În privinţa teritorialităţii, Convenţia se aplică nu numai soţilor francezi care sunt stabiliţi în străinătate, dar şi celor de naţionalitate franceză care locuiesc în Franţa dar care au reşedinţa  efectivă în alt stat, sau care au dobândit la un moment dat bunuri în străinătate. Această reglementare este importantă în materie de „lichidare” a regimului matrimonial, pentru stabilirea în prealabil a situaţiei naţionalităţii şi a se stabili dacă se aplică regulile dreptului internaţional privat.

          Convenţia distinge între soţii care şi-au stabilit înainte de căsătorie legea aplicabilă regimului lor matrimonial sau, din contră, nu au stabilit nici un contract, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile art.4 şi 5 din Convenţie. Art.3 prevede faptul că regimul matrimonial este supus legii interne desemnate de soţi înainte de mariaj- principiul autonomiei de voinţă, care permite alegerea regimului în funcţie de interesele pecuniare. Convenţia restrânge totuşi libertatea alegerii, prin aplicarea unor reguli: legea naţionalităţii unuia dintre soţi existente în momentul desemnării, legea statului pe teritoriul căruia unul dintre soţi are reşedinţa de domiciliu, legea primului stat pe teritoriul căruia unul dintre soţi şi-a stabilit noul domiciliu după căsătorie. Este interzisă alegerea a mai mult de o lege aplicabilă, iar aceasta rămâne valabilă şi pentru bunurile soţilor.

          Dacă există un avantaj matrimonial care nu are efect decât în revocarea regimului sau a decesului unuia dintre soţi, un asemenea avantaj este revocat de drept prin procedura divorţului. Astfel, dacă o persoană care deţine avere se căsătoreşte cu cineva sub regimul comunităţii universale cu o persoană de o stare materială modestă, iar ulterior cei doi divorţează, persoana fără situaţie financiară va avea jumătate din bunurile celuilalt. În compensare, atribuirea comunităţii nu se va aplica dacă, printr-o declaraţie de voinţă, (consimţământ), avizată de judecător în momentul divorţului, este posibil pentru soţi să înlăture regulile revocării de drept, care nu au efect decât sub regimul matrimonial legal sau la decesul unuia dintre soţi.

           Capitolul II- Aspecte comparative în diferite ţări

          Faţă de cele precizate, divorţul poate fi declarat în legislaţia franceză atât de o instanţă precum şi pe cale notarială sau administrativă. Prebederi asemănătoare se regăsesc şi în noul Cod civil român.

           În multe state (şi în România prin introducerea noului cod civil), avantajul constă în existenţa clauzelor de care dispune oricare dintre soţi, ca rezultând din „contractul de căsătorie”, în raport cu regimul legal. În cazul divorţului, consecinţele diferă în funcţie de regimul juridic stabilit. Soţii care divorţează şi se partajează în baza regimului legal pot să revoce avantajele pe care le consimţiseră fiecare în favoarea celuilalt.

      În situaţia în care soţii nu aveau acelaşi domiciliu în momentul mariajului, devine aplicabilă legea domiciliului comun al statului în care şi l-au fixat după căsătorie. Spre exemplu, doi soţi de naţionalitate marocană, se căsătoresc în Maroc. Soţul locuieşte în Franţa, unde şi-a stabilit activitatea profesională, iar soţia continuă să locuiască în Maroc. În lipsa domiciliului comun,  celor doi li se aplică legea marocană- legea naţionalităţii comune, şi, implicit, regimului legal marocan de separaţie a bunurilor. În anul 2005, soţia merge să locuiască cu soţul său în Franţa. Din momentul în care cei doi soţi dobândesc rezidenţa franceză, se supun regimului francez al comunităţii speciale de bunuri („des acquêts”- regimul legal sau convenţional al bunurilor mobile şi imobile, care, cu excepţia celor dobândite prin donaţie, legat sau succesiune, ce rămân bunuri proprii, intră în proprietatea soţilor pe durata căsătoriei). Acest principiu este existent şi în unele state americane (engl. partnership of acquests). Din aceste considerente, se poate recomanda practicienilor, în mod special notarilor, să consilieze clienţii în a-şi stabili expres legea aplicabilă printr-o convenţie.

Andreea Lorena Poenaru, Elena-Camelia Poenaru,

Uniunea Națională a Notarilor Publici din România