Rezumat

    Studiul analizează conflictul de constituţionalitate dintre unele dispoziţii ale legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi prevederile Constituţiei României, precum şi oportunitatea acestor dispoziţii.

    Cuvinte cheie: Legea nr. 202/2010, convenţionalitate, constituţionalitate, oportunitate, concluzii şi propuneri.

1. 1.    Scurtă prezentare a obiectului studiului

            Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor[1] se modifică Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 (denumită în continuare Ordonanţa) privind circulaţia pe drumurile publice[2], în sensul că plângerile contravenţionale formulate împotriva sancţiunilor aplicate la regimul circulaţiei pe drumurile publice sunt lipsite de calea ordinară de atac a recursului, acesta devenind inadmisibil. Astfel, art. X alin. (2) din Legea nr. 202/2010 care completează art. 118 din Ordonanţă are următorul cuprins:

            ,,La art. 118, după alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (3¹), cu următorul cuprins:

(3¹) Hotărârea judecătorească prin care judecătoria soluţionează plângerea este definitivă şi irevocabilă.”

            Astfel, hotărârea judecătoriei, prin care se soluţionează în primă şi ultimă instanţă plângerea dedusă judecăţii, este definitivă şi irevocabilă. Hotărârea judecătoriei nu mai poate fi supusă controlului judiciar al instanţei superioare şi, pe cale de consecinţă, nu mai poate fi cenzurată, modificată prin nicio cale de atac ordinară. Conform textului de lege acest lucru nu ar împieta asupra posibilităţii petentului de a apela la căile de atac extraordinare respectiv: contestaţia în anulare şi revizuire. ,,Prin urmare, aceste hotărâri sunt pronunţate de către judecătorie în primă şi ultimă instanţă, nemaifiind supuse niciunei căi de atac de reformare, fiind însă atacabile cu căi de atac de retractare, respectiv contestaţia în anulare şi revizuire”[3]. Cu toate acestea, opinia noastră este că aceste căi de atac de retractare nu au o eficienţă juridică însemnată pentru petent. Pe de o parte, ele sunt admisibile în condiţii restrictive şi limitativ prevăzute de lege, iar pe de altă parte procedurile sunt îndelungate şi până la finalizarea lor, eventual în favoarea petentului, hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă îşi va fi produs efectele sancţionatorii, lipsind posibilitatea unui remediu juridic eficace atunci când s-ar constata că această din urmă hotărâre ar trebui desfiinţată.

            În această situaţie s-ar putea afla petenţii cărora, de exemplu: li s-a suspendat temporar dreptul de a conduce autovehiculele pe drumurile publice, dreptul de a circula cu un anumit autovehicul pe drumurile publice prin reţinerea certificatului de înmatriculare etc.

1. 2.    Convenţionalitatea dispoziţiilor art. X alin. 2 din Legea 202/2010  privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor

            Se impune să analizăm dacă dispoziţiile menţionate mai sus ar putea intra în conflict cu normele impuse de Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumită în continuare Convenţia)[4], precum şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare Curtea). În ceea ce priveşte forţa juridică a Convenţiei împreună cu jurisprudenţa Curţii nu sunt dificultăţi de interpretare. Astfel, în ceea ce priveşte România potrivit art. 11 alin (2) din Constituţia României revizuită ,,tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.[5]

            De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, în cazul neconcordanţei între reglementările internaţionale şi legile interne cu privire la drepturile fundamentale ale omului, prioritate au reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

            ,,…modul de încorporare a dispoziţiilor Convenţiei europene în legislaţia internă, ca regulă generală, normele juridice internaţionale în materia drepturilor omului sunt direct aplicabile în dreptul intern, deoarece acestea au ca beneficiari indivizii. De exemplu, Convenţia europeană în art. 1 conţine direct obligaţia statelor de a respecta drepturile omului: Înaltele părţi contractante recunosc oricărei persoane ţinând de jurisdicţia, lor drepturile şi libertăţile definite în titlul I al prezentei Convenţii.”[6]

            Deopotrivă, trebuie avut în vedere că ,,…prevederile Convenţiei şi ale protocoalelor sale adiţionale nu pot fi interpretate şi aplicate în mod corect decât prin raportare la jurisprudenţa Curţii.”[7] ,,…se poate afirma că normele cuprinse în Convenţie şi în protocoalele sale adiţionale alcătuiesc, împreună cu jurisprudenţa organelor sale, un bloc de convenţionalitate (…) jurisprudenţa Curţii Europene este direct aplicabilă în sistemul român de drept; are forţă constituţională şi supralegislativă.”[8]

            Prin urmare, partea interesată ce consideră că modificările aduse Ordonanţei   încalcă normele Convenţiei şi jurisprudenţa Curţii poate invoca o excepţie de neconvenţionalitate în faţa instanţei judecătoreşti naţionale. Aceasta din urmă (instanţa), este obligată să se pronunţe prin admiterea excepţiei dacă constată încălcarea drepturilor conţinute în textul Convenţiei şi a protocoalelor adiţionale, întrucât Convenţia şi jurisprudenţa Curţii constituie izvor de drept cu caracter obligatoriu pentru instanţele judecătoreşti naţionale.

            Articolul 6 din Convenţie consfinţeşte dreptul la un proces echitabil al fiecărei persoane, indiferent de natura drepturilor şi obligaţiilor sale, atât în materie civilă cât şi în materie penală.

Cu privire la aceste dispoziţii, trebuie precizat că, Convenţia nu a definit noţiunea de acuzaţie în materie penală, în schimb Curtea prin jurisprudenţa sa repetată şi constantă, a arătat că această noţiune are un caracter autonom, distinct faţă de ceea ce statele prin legile lor interne au stabilit că o acuzaţie este sau nu de natură penală. Criteriile după care Curtea stabileşte dacă ne aflăm în prezenţa unei acuzaţii în materie penală sunt următoarele:

            ,,...Curtea a stabilit, în jurisprudenţa sa, următoarele trei criterii: a) calificarea ei ca infracţiune în legea ei naţională; b) natura infracţiunii; c) natura şi gradul de gravitate ale sancţiunii ce urmează a fi aplicate autorului ei.”[9]

            Se cuvine a fi făcute două scurte precizări: în ceea ce priveşte cel de-al treilea criteriu interpretarea corectă este că se are în vedere natura şi gradul de severitate al sancţiunii ce poate fi aplicată şi nu cea efectiv aplicată[10]; criteriile menţionate nu trebuiesc îndeplinite cumulativ în condiţiile în care analiza separată a fiecăreia dintre ele duce la o concluzie clară în ceea ce priveşte existenţa unei acuzaţii în materie penală. Curtea are în vedere ,,…faptele ale căror autori se expun la pedepse destinate în special să exercite un efect disuasiv şi care consistă, de regulă în măsuri privative de libertate şi în amenzi…”[11]

            Referitor la obiectivul studiului, consecinţele modificării Ordonanţei, arătăm că ,,…chiar dacă fapta a fost dezincriminată în dreptul intern (Danemarca), procedura privitoare la nerespectarea normelor privind staţionarea autovehiculelor, datorită caracterului general al acestor norme şi scopului atât preventiv, cât şi represiv al sancţiunii aplicate, reprezintă, toate, acuzaţii în materie penală, în sensul Convenţiei.”[12]

            ,,Referitor la gravitatea aceleiaşi sancţiuni, instanţa europeanpă a reţinut că retragerea de puncte poate antrena retragerea permisului de conducere, în anumite situaţii, de regulă constând în acumularea unui număr prestabilit de puncte pierdute. Or, este incontestabil că dreptul de a conduce un vehicul este de mare utilitate pentru viaţa curentă a oricărei persoane sau pentru exerciţiul unei activităţi profesionale. De aceea, atât fosta Comisie, cât şi Curtea au ajuns la concluzia că măsura retragerii de puncte în materie de conducere auto are atât un caracter preventiv, dar şi un caracter punitiv şi disuasiv, specific pedepselor accesorii. Voinţa legiuitorului naţional de a disocia sancţiunile discutate de alte pedepse, ce pot fi pronunţate în materie de către judecătorul naţional, nu-i poate schimba natura juridică de acuzaţie în materie penală.”[13]

            Rezultă deci că, cel puţin în aceste două situaţii menţionate, Curtea consideră că ne aflăm în prezenţa unei acuzaţii în materie penală, iar aceste sancţiuni analizate au ca sediu al materiei, în legislaţia internă, Ordonanţa, cu alte cuvinte, aceasta reglemetează, în anumite situaţii şi în materie penală aşa cum interpretează Curtea.

            Convenţia prevede, în mod distinct, şi dreptul persoanelor la un recurs efectiv în faţa instanţelor judecătoreşti. Acest lucru impune statelor Înalte părţi contractante să permită prin legea internă dreptul persoanei interesate să poată adresa instanţelor naţionale orice plângere, cerere, şi dacă este necesar reparaţia corespunzătoare a prejudiciului ce pretinde că i-ar fi fost adus. ,,...impunerea existenţei unui recurs intern prin care instanţa naţională competentă este investită cu examinarea conţinutului plângerii întemeiate pe Convenţie şi, în plus, urmăreşte să ofere victimei redresarea apropriată a urmărilor încălcării constatate.”[14]

            Este necesar să arătăm că, pe de o parte art. 13 al Convenţei ce prevede dreptul la un recurs efectiv nu are o existenţă independentă şi poate fi invocat doar în condiţiile în care este încălcat un drept recunoscut de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale şi nu de alte drepturi ce sunt oferite de alte acte normative internaţionale sau interne. Pe de altă parte, exigenţa dreptului la un recurs efectiv este îndeplinită chiar dacă legislaţia internă nu prevede mai multe căi de atac. Pe cale de consecinţă, plângerea contravenţională împotriva unei sancţiuni dispuse de Ordonanţă, analizată de judecătorie, reprezintă prin ea însăşi un recurs efectiv, chiar dacă hotărârea judecătorească este lipsită de căile de atac ordinare.

            Având în vedere problemele analizate, privitoare la drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie le coroborăm şi cu art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (denumit în continuare Protocolul)[15]. Protocolul garantează dreptul la dublul grad de jurisdicţie în materie penală, este de precizat că, şi în acest caz, se are în vedere noţiunea de acuzaţie penală aşa cum este reţinută şi definită de către Curte, cu caracter autonom, independent de dispoziţiile sistemelor de drept naţionale ale statelor membre ale Convenţiei. Cu toate acestea, ,,…nu orice condamnare penală conferă dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, aceasta pe de o parte; pe de altă parte, statelor contractante le este recunoscută, în principiu, o largă putere de apreciere în a decide înseşi modalităţile de exercitare a dreptului în discuţie.”[16]

            Dispoziţiile art. 2 al Protocolului sustrag, în mod expres, posibilitatea petentului de aplicare a principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, în condiţiile existenţei unei infracţiuni minore. Principalul criteriu de apreciere că o infracţiune este minoră este dacă aceasta este sau nu pedepsită cu sancţiunea închisorii. Dispoziţiile Ordonanţei nu prevăd ca fiind posibilă o sancţiune privativă de libertate aplicată persoanei ce se face vinovată de încălcarea lor. Deopotrivă, trebuie arătat şi că, Constituţia României revizuită în 2003 dispune în art. 23 alin. (13) ,,sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”. Precizăm că, de data aceasta, natura penală a sancţiunii nu are conotaţia conferită în mod autonom de Convenţie a unei acuzaţii în materie penală, ci dimpotrivă ea se referă doar la dispoziţiile în materie penală reglemetate de Codul Penal al României şi celelalte legi ce conţin  sancţiuni de natură penală.

            Reunind  şi coroborând toate aceste aspecte, opinăm că este greu de crezut că instanţele judecătoreşti, competente în soluţionarea unei excepţii de neconvenţionalitate a dispoziţiei cuprinse în Legea nr. 202/2010 ce modifică Ordonanţa, ar admite o astfel de cerere în sensul că ar fi potrivnice blocului de convenţionalitate al Convenţiei şi jurisprudenţei Curţii.

3. Constituţionalitatea dispoziţiilor art. X alin. 2 din Legea 202/2010  privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor

            În ceea ce priveşte posibilul conflict între dispoziţiile din Constituţia României şi cele ce rezultă din modificarea Ordonanţei opinăm că  avem un argument pertinent şi serios în a reţine că acesta există. Astfel, art. 129 din Constituţia României prevede că ,,împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.” ,,Renunţarea la calea de atac a apelului şi recursului ar putea fi considerată în viitor ca excesivă. Aşa fiind, un control de constituţionalitate promovat din iniţiativa uneia din părţi nu poate fi exclus în viitor şi el s-ar putea fundamenta chiar pe dispoziţiile art. 129 din Constituţia României.”[17] Autorul se referă la dispoziţiile Legii nr. 202/2010 ce privesc modificările şi completările aduse Codului de procedură civilă. Nu vedem nici un motiv pentru care, în baza aceluiaşi argument, o cerere dedusă judecăţii Curţii Constituţionale a României să nu fie admisibilă şi în cazul modificării Ordonanţei. În opinia noastră există identitate de raţiune în argumentul invocat în ambele situaţii, iar ubi eadem est ratio ibi eadem solutio esse debet .

            În concluzie, considerăm că în cadrul unui control de constituţionalitate al Legii nr. 202/2010 care modifică Ordonanţa, Curtea Constituţională va trebui să pronunţe în sensul constatării neconstituţionalităţii prevederilor acesteia. Dispoziţiile art. 129 din Constituţia României trebuiesc interpretate că împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti, ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, se pot exercita căi de atac de către părţile interesate şi ministerul public.

            Modificarea legislativă discutată derogă de la principiul disponibilităţii exercitării oricărei căi de atac împotriva oricărei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, dată în primă şi ultimă instanţă de către judecătorii.

            Totodată, sintagma în condiţiile legii nu poate fi interpretată în sensul că legea poate stabili dacă se pot sau nu exercita căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, ci în sensul că exercitarea acestora se va face în limitele şi condiţiile stabilite prin lege (părţi, termene de exercitare, forma scrisă, motive de fapt şi de drept etc). În caz contrar, dispoziţiile art. 129 ar fi considerate neobligatorii şi opţionale pentru legiuitor, fapt ce ar compromite în mod serios eficienţa şi forţa juridică supralegislativă a Constituţiei României.

            În altă ordine de idei, dispoziţiile Legii nr. 202/2010 nu sunt la adăpost de orice critică în ceea ce priveşte posibila interpretare de nerespectare a principiului constituţional al neretroactivităţii legii în cazul proceselor aflate în faza de judecată şi care au fost începute înaintea intrării în vigoare a prezentelor reglementări.

            Legiuitorul nu dispune expresis terminis dacă procesele aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor de judecată se vor desfăşura sub imperiul dispoziţiilor anterioare sau dimpotrivă a celor instituite de Legea nr. 202/2010.

            Putem observa că există precizări asupra aplicării prezentei legi doar în ceea ce priveşte modificările Codului de procedură civilă, Codului de procedură penală, Dreptului familiei ş.a.m.d. dar nu şi în ceea ce priveşte soluţionarea plângerilor contravenţionale în materia reglementată de Ordonanţă.

1. 4.    Concluzii şi propuneri

            Considerând problematica ridicată de dispoziţiile Legii 202/2010 care modifică Ordonanţa, cât şi aspectele prezentate până acum, ne exprimăm serioase rezerve în ceea ce priveşte atât oportunitatea acestora, dar mai ales conformitatea lor, necesară şi obligatorie, cu dispoziţiile Constituţiei României. În conformitate cu aceasta, chiar şi atunci când un tratat internaţional cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui, şi drept urmare asumarea obligaţiilor ce revin statului din aceasta, poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei. A fortiori rationae, dacă un tratat internaţional nu poate contraveni dispoziţiilor Constituţiei, cu atât mai mult nu poate să o facă nici o lege naţională în sensul larg al accepţiunii juridice de lege.

            Există argumente pertinente care arată că este necesară garantarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti. ,,...deoarece consta într-o plângere contra erorii, neştiinţei sau nedreptăţii comise de judecătorii inferiori a fost privit la început ca o cale nereverenţioasă faţă de aceştia. Necesitatea apelului a fost contestată sau apărată, pentru ca până la urmă să se impună ca garanţie pentru justiţiabili şi un mijloc de a menţine judecătorii într-un profund respect faţă de lege.”[18]

            ,,...mai întâi apelul permite a se corija eroarea sau nedreptatea care se poate strecura în hotărârea primilor judecători (…) dreptul de apel al părţilor este şi o puternică excitaţiune pentru judecători de a-şi da toate silinţele ca să judece bine.”[19]

            Cu alte cuvinte au existat, chiar cu sute de ani înainte, preocupări şi argumente care atestă necesitatea existenţei unei căi de atac eficiente, reformatoare, care să asigure îndreptarea hotărârilor judecătoreşti şi evitarea erorilor judiciare. Pe de altă parte, principiul controlului judiciar este un principiu de la care considerăm că ar fi util să nu se deroge, asigurând astfel garantarea dreptului justiţiabilului la un proces just şi echitabil.

            Totodată, trebuie analizat atât ratio legis al prevederilor discutate cât şi scopul economic şi social avut în vedere la edictarea acestor norme. După cum uşor se poate constata, dispoziţiile Legii nr. 202/2010 cu privire la modificarea Ordonanţei au drept scop declarat accelerarea proceselor şi drept consecinţă celeritatea lor, dar de fapt au în vedere degrevarea instanţelor de o parte din numărul însemnat de cereri adresate justiţiei. Credem că, având în vedere, aşa cum am precizat anterior, posibilitatea justiţiabilului de a promova căile extraordinare de atac, acest scop nu este realizat.

            În ceea ce priveşte justiţiabilul, considerăm că legea nu dispune în interesul lui, privându-l de garanţia exercitării căilor de atac şi de obţinerea unor hotărâri judecătoreşti mai adecvate împrejurărilor de fapt şi de drept. Trebuie avut în vedere că dreptul nu trebuie să dispună pentru sine însuşi sau pentru autoritatea judecătorescă, ci în primul rând pentru justiţiabili.

            Nu este de neglijat nici aspectul relevat în repetate rânduri, de jurisprudenţa Curţii, de Comisia Europeană şi recunoscut de autorităţile naţionale, deciziile în recursuri în interesul legii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, CSM ş.a.m.d., referitor la practica neunitară, suficient de îngrijorătoare, a instanţelor de judecată din România.

            În condiţiile modificărilor legislative criticate se poate ajunge uşor la situaţii în care două cereri similare, adresate judecătoriilor, pot fi soluţionate total diferit, în sens contrar una faţă de cealaltă, fără posibilitatea reformării lor.

            Având în vedere motivele expuse, propunem ca această modificare să fie abrogată ca fiind neoportună şi inadecvată pentru sistemul judecătoresc din România.

            Deopotrivă, considerăm că, Curtea Constituţională, în cazul sesizării sale asupra neconstituţionalităţii dispoziţiilor analizate, va trebui să constate lipsa de conformitate a acestora cu prevederile Constituţiei şi drept urmare suspendarea lor de drept şi, în fine, încetarea efectelor juridice ale acestora la 45 de zile de la publicarea Deciziei.

BIBLIOGRAFIE

            Atasiei D., Ţiţ H, (2010), Mica Reformă în Justiţie. Legea Nr. 202/2010 comentată, Editura Hamangiu, Bucureşti.

            Bârsan C., (2005) Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi Libertăţi, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

            Bârsan C. (2010), Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti.

            Ciobanu, V. M., Boroi G., (2009) Drept Procesual Civil. Curs Selectiv, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti.

            Popescu C. L. (2000), Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului – surse, instituţii, proceduri, Editura All Beck, Bucureşti.

            Predescu O., (2006), Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Dreptul Penal Român, Editura Lumina Lex, Bucureşti.

            Tocilescu, (1987), Curs de procedură civilă, Vol. I, Tipografia Naţională, Iaşi.